În decembrie 2020, dr Andrew Cooper, de la Universitatea Warwick, a afirmat despre Kant că filosoful german e autorul mai multor texte ce conțin idei rasiste șocante și care chiar sunt favorabile sclaviei. „Grupul de lucru asupra egalității“ de la Warwick a analizat situația și a recomandat ca scrierile lui Kant să fie studiate în continuare, pentru ca studenții să vadă cum pot oamenii să devină rasiști. Nu era o premieră. În 2018, „Washington Post“ publicase un text despre Aristotel în care acesta era acuzat că este „părintele rasismului științific“, pentru că recomandă, în Politica, excluderea anumitor persoane din viața publică. Rasismul se infiltrează, insidios, unde nu te-ai aștepta. În 2015, la Oxford, într-un manual ce își propunea să introducă „justiția socială în educația muzicală“, se atrăgea atenția că „așezarea instrumentiștilor pe scenă este rasistă“. Și medicina, firește, trebuie decolonizată. În mai 2021 celebra revistă „Nature“ se angaja să combată „rasismul sistemic“, vizibil, de pildă, în faptul că folosirea citatelor îi servește pe cei care ocupă poziții de forță (la noi e invers: cei în poziții de forță nu folosesc ghilimelele). Matematica ? Dominată de un număr revoltător de mare de albi, așa că formula „teorema lui Pitagora“ a fost redenumită, în mai multe școli din Toronto, „relația lungime-lățime pentru triunghiurile în unghi drept“. Grădinile, da, grădinile sunt focare de rasism. Grădinile britanice „au rasismul în ADN-ul lor“, ne asigură James Wong, prezentator la BBC, care ne îndeamnă „să depășim moștenirea secretă a inegalității botanice“. Iar un profesor universitar din Canada remarca, tot în 2020, că „o grădină cu o peluză mare și îngrijită este anticamera colonialis mului“.
Sunt doar câteva exemple dintr-o lungă serie, exemple pe care le găsim în foarte recenta carte, apărută practic simultan în engleză și franceză, intitulată A distruge Occidentul (e titlul ediției franceze: titlul original este The War on the West). Autor – eseistul britanic Douglas Murray (n.1979), care a publicat și alte cărți de mare succes, printre care Strania sinucidere a Europei. Murray își propune să identifice și să analizeze teribilele derapaje pe care le-a provocat așa-numita Teorie critică a rasei (TCR). E vorba de a accepta, drept realități incontestabile, ideea că Statele Unite sunt bolnave de un „rasism sistemic“, precum și faptul că albii sunt în mod structural rasiști, impunând „privilegiul alb“. De altfel, cuvântul „alb“ apare uneori în sintagme surprinzătoare, cum ar fi „turbarea albă“ (surprinzătoare ? poate că nu). O altă constantă a TCR este culpabilitatea albilor, generată de trecutul lor colonialist și de comerțul cu sclavi. Generațiile actuale ar trebui să plătească păcatele strămoșilor, și asta la infinit, deoarece vina nu poate fi ștearsă cu nimic. De aici a început, acum doi ani, nebunia cu dărâmarea statuilor, vizate fiind personali tăți care ar fi avut, într-o formă sau alta, legături cu exploatarea sclavilor, ceea ce în multe cazuri era fals. Victime ale acestei vendete au fost oameni politici, precum Churchill, filosofi și scriitori ca Voltaire, Locke, Hume, Stuart Mill etc. Scapă nevătămat din această operațiune Karl Marx, deși în textele lui se găsesc din abundență considerații rasiste și antisemite; dar, observă Murray, Marx e cruțat, fiindcă el e un simbol al luptei împotriva capitalismului, noua mișcare anti-rasistă fiind în același timp vehement anti-capitalistă (capitalismul ar fi în mod fatal rasist, de unde conceptul de „tehnorasism“). Comerțul de sclavi transatlantici este, pe bună dreptate, înfierat, dar nu se suflă o vorbă despre comerțul cu ființe umane practicat – masiv – de arabi, de turci și de africanii înșiși. Oricum, Regatul Unit a abolit sclavia în 1807, oferind un exemplu pe care îl vor urma curând și alte țări occidentale. Dar una este să condamni sclavia (care a fost, vai, o practică întâlnită în toate epocile istorice) și altceva să faci din Occident unicul vinovat, atribuindu-i în eternitate postura de țap ispășitor.
Murray investighează sistematic diferitele zone în care a pătruns noul anti-rasism. Biserica ? Se „adaptează“ și ea. Iată ce declara în februarie 2020 arhiepiscopul de Canterbury: „Sunt dezolat și mi-e rușine. Mi-e rușine de istoria noastră și de eșecul nostru. Suntem încă, fără umbră de îndoială, profund rasiști în toate instituțiile noastre“. Când ținea acest discurs, numărul doi în Biserica Anglicană era arhiepiscopul de York, John Sentamu, originar din Uganda. Și atât de profund rasiste sunt instituțiile britanice încât un domn de origine indiană a devenit recent prim-ministru. Despre „decolonizarea“ literaturii se știu mai multe lucruri. Câteva piese ale lui Shakespeare au fost socotite „problematice“ (cuvânt care te face să te aștepți la ce e mai rău). Poetul Ted Hughes născut în 1930, era să fie eliminat din catalogul de la British Library, întrucât niște minți vigilente au descoperit că un strămoș al său, Nicholas Ferrer, ar fi fost implicat în colonizarea Americii de Nord: acest Nicholas Ferrer, precizare deloc superfluă, s-a născut în …1592! Despre muzică am spus câte ceva; să adaug că anti-rasiștii de rit nou s-au mobilizat și pentru a înlocui notația muzicală considerată rasistă și elitistă. Și așa mai departe…
Se observă că majoritatea derapajelor datează din ultimii doi-trei ani. Într-adevăr, moartea lui George Floyd a fost elementul care i-a mobilizat pe noii anti-rasiști și a dat naștere unei mișcări, Black Lives Matter, care a exercitat un adevărat terorism ideologic. Ce mai contează că asasinul lui Floyd a fost judecat și ispășeste o pedeapsă de peste 20 de ani de închisoare. Noua ideologie tocmai vrea, de fapt, să rescrie istoria Occidentului, o istorie redusă la oprimare patriarhală, sexism, rasism, transfobie, homofobie, jaf etc. În vremea din urmă, cei mai agresivi dintre anti-rasiști (înclusiv cei de la New York Times, care propuneau anul 1619 – când au fost aduși primii sclavi – drept dată a nașterii poporului american), au dat înapoi, au spus că, de fapt, afirmațiile lor au fost înțelese greșit, că s-a exagerat etc. Virusul însă s-a răspândit și, pe unde trece, face ravagii.
Lucid, știind bine că nu există o societate perfectă, Douglas Murray își încheie cartea cu un admirabil elogiu adus civilizației occidentale, singura civilizație care se judecă fără cruțare pe sine și e deschisă către celelalte culturi.