Îmi amintesc o poveste de tip-sâmbure sau nucleu (adică o întâmplare care m-a impresionat, care îmi stimulează imaginația și pe care, de aceea, în diverse versiuni, o reiau mereu și mereu în încercările mele epice). Este pățania unui tânăr ofițer din perioada interbelică. Acesta, într-o dimineață, e chemat afară de comandantul său, care trecea cu mașina prin fața casei sale și voia să-i comunice ceva sau doar să-l salute amical. Ei bine, personajul, tânărul ofițer, n-a ieșit la poartă până când nu s-a îmbrăcat cuviincios, schimbându-și veșmintele de casă cu uniforma militară, punându-și cizmele bine lustruite și legându-și la gât cravata cu un nod impecabil. Toate astea au durat mai mult decât își permitea comandantul să aștepte și, drept urmare, acesta a plecat fără să-l vadă pe tânărul ofițer. Comportamentul tânărului ofițer era firesc într-o societate care prețuia eleganța și-n care respectul pentru celălalt și respectul pentru sine se exprimau și prin ținuta vestimentară. Nu te puteai prezenta în fața cuiva oricum, ci doar astfel încât înfățișarea ta să reflecte buna rânduială din mintea și din simțirea ta.
Dar, sigur, lumea se schimbă și omul se schimbă. În epoca actuală, avem atâtea semne că nu mai judecăm lucrurile la fel, adică nu mai apreciem solemnitatea, nici distincția în purtare, calificându-le drept rigiditate.
M-am întrebat ce pondere dețin în sistemul de valori morale al omului de astăzi sentimentele nobile sau pozitive cum ar fi respectul (despre care era vorba și în mica scenă dinainte) sau încrederea, prietenia, fidelitatea, recunoștința, generozitatea, admirația, onestitatea, sinceritatea și altele ca acestea. Nu cumva ele s-au „demodat“ în ochii insului din epoca actuală care se simte străin de ele și se îndreaptă, parcă magnetic atras, spre altfel de valori/ trăsături, chiar din categoria antonimelor? Adică, în locul celor enumerate, se lasă luat în stăpânire de dispreț, suspiciune, invidie, ură, fățărnicie, ingratitudine, egoism, violență, falsitate și altele, și altele? Ca răspuns, fiecare dintre noi are în minte propria sa reprezentare formată în urma experiențelor de care a avut parte. Și fiecare dintre noi are propriile sale exemple, care confirmă sau infirmă impresia de decădere. Eu mărturisesc că mă simt, vorba mass-mediei, „afectat emoțional“, când văd trupurile atâtor femei tinere sluțite de botox și silicon, ca și de veșmintele în culori țipătoare, de clovni, pe care le îmbracă încântați unii bărbați, ca și de tatuajele stupide cu care „se împodobesc“. Ca să comparăm cu situația expusă în povestioara de început, e limpede că toate aceste opțiuni la vedere ale lor sunt proiecția unui univers lăuntric în care domnesc valorile negative – precaritatea, un anume rudimentarism și viețuirea aleatorie, dacă nu chiar haotică. Oamenii din jur, care se îmbracă atât de urât, care vorbesc românește atât de stâlcit, nu e nevoie să ne spună ei, explicit, în ce cred: ne dăm seama imediat, privindu-i, că între reperele lor nu se numără acele sentimente nobile, după care unii dintre noi încă mai tânjesc.
Aș vrea să mai destăinui ceva în această însemnare, o anumită infirmitate a mea. Oricât mă străduiesc, nu sunt în stare să înțeleg unele mecanisme umane, în care sentimentele nobile/ pozitive (firești într-o împrejurare sau alta!), sunt pur și simplu aneantizate de sentimente josnice. Acestea ajung să le ocupe tot sufletul și se manifestă intens, despotic și, pentru mine, cu totul inexplicabil. De pildă, în domeniul nostru literar: cum e posibil să-l ajuți pe un tânăr, să-l iei de la poșta redacției descope rindu-i dramul de talent, să-i publici primele versuri, apoi prima carte, apoi să-l susții la premii, la a fi prezent în diverse reviste și la diverse manifestări, iar el, în loc să-ți întoarcă binele pentru binele pe care i l-ai făcut complet dezinteresat, așa cum ar fi normal într-o lume de oameni normali, îți întoarce răul? Adică te atacă înverșunat, neobosit, mereu și mereu, obsesiv, fără ca tu să-ți fi schimbat atitudinea față de el, fără ca tu să-i fi cerut vreodată ceva, un serviciu oricât de mic, fără ca tu să fi așteptat ceva de la el, nici măcar un simplu mulțumesc. Este evident că un astfel de om are ceva profund eronat în compoziția sa sufletească. El nu e de combătut, el e de plâns. Natura umană suferă, iată, asemenea alterări grave și întristătoare. Din nefericire, tipul uman descris nu este unul abstract, ci unul desprins din realitatea strictă. Și, iarăși cu mare regret, el nu reprezintă o excepție, ci are mai multe întruchipări. Neplăcut, mie mi s-au încrucișat pașii nu o dată cu astfel de oameni și, ceea ce e stânjenitor pentru mine, nu sunt capabil, repet, să deslușesc cum funcționează lăuntric asemenea specimene.
Înainte de a încheia, ar mai fi ceva de adăugat. Dacă m-ar întreba cineva de ce e preferabil să alegi în armătura ta interioară sentimentele nobile nu pe cele josnice, aș spune că e bine să o faci din aceleași motive pentru care simți nevoia să-ți speli trupul cu apă și săpun. Se cade să-ți speli trupul, să ți-l cureți, să ți-l împrospătezi. La fel și creierul și inima au nevoie de igienă, de dezintoxicare, ca să ființeze. Iar alegând sentimentele nobile, nu pe cele negative, mai ai un câștig: somnul îți este mai liniștit, ești ferit de coșmaruri. Ceea ce nu e puțin.