O carte pe care am citit-o cu sentimente contradictorii este cea realizată de actorul Mugur Arvunescu – La Țigănci… cu Popescu. Este parte a unui diptic care mai cuprinde un volum de formă și prezentare grafică similară, la aceeași editură: …au pus cătușe florilor… spectacol revoluție.
M-au interesat temele cărții. Este vorba de Cristian Popescu (1959-1995), autor extrem de original, cotat drept cel mai valoros dinte poeții generației mele și pe care l-am cunoscut bine în ultimii săi ani de viață (1986-1995). Cartea se referă apoi la un spectacol cu mare impact la public, realizat de Alexander Hausvater în 1993. Într-un fel i-am fost urmaș lui Popescu în calitate de scenarist al lui Hausvater, cu care am început să colaborez în 1998. Cu aceste premise, am fost foarte atent la realizarea volumului în care am găsit lucruri foarte bune și altele revoltător de rele.
În primul rînd ideea lui Mugur Arvunescu, care a jucat în La Țigănci, este lăudabilă. Ea s-a materializat într-un volum din 2003, acesta, din 2021, fiind o amplificare și o revizuire a aceluia. Spectacolul în sine și contribuția la el (dramatizare) a lui Cristian Popescu meritau evidențiate. Apoi e de elogiat forma volumului, un veritabil album. Oricine știe care sînt costurile unei asemenea cărți full color va fi impresionat. Mai trebuie lăudată strădania lui Mugur Arvunescu de a aduna material scris și ilustrativ. Sînt prețioase fotografiile din spectacol, dar și cele din arhiva familiei lui Cristian Popescu și de la diferite evenimente literare la care el a participat. De pildă, de la lansarea ultimei sale cărți, Arta Popescu, la Teatrul Odeon, dar și de la fîntîna de lîngă Universitate. Totul este pus în pagini cu eleganță.
Din păcate, toate aceste eforturi, inclusiv financiare, sînt subminate din interior chiar de autorul lor. Materialul este dezorganizat. Încercarea de sistematizare în capitole coerente nu i-a reușit. La pagina 91 începe o secțiune, Poetul, dedicată lui Cristian Popescu. Nu era firesc să fie evidențiată la sumar? Era cazul ca o primă secțiune să se intituleze Spectacolul, ceea ce nu se întîmplă. După secțiunea Poetul, împărțită în mai multe capitole, cartea continuă și aproape se încheie cu un capitol (nu secțiune, nici anexă, cum era normal) numit Textul. Ca orice text care stă la baza unui spectacol de Alexander Hausvater, acesta este destinat doar lucrului la repetiții și rostirii pe scenă, printre cîntece și acțiuni fizice. La lectură, nu are niciun înțeles. Mai urmează, după text, un Epilog. În el se revine la spectacol prin trei intervenții semnate de Florin Zamfirescu, principalul interpret, în rolul profesorului Gavrilescu, Alexander Hausvater și, bizar, Alexandru Condeescu.
În prima parte, realizatorii spectacolului vorbesc mai mult despre acesta, din urmă, doar foarte puțin și tangențial – unii chiar deloc – despre Cristian Popescu. Scenaristul s-a consultat aproape exclusiv cu regizorul. Astfel, volumul oscilează între cele două subiecte fără a găsi puncte comune între ele. „Comasarea“ temelor e forțată.
Dar cele mai drastice obiecții – o să caut expresii cuviincioase, deși nu-mi este ușor – vin de la flagrantele erori de informație din partea a doua. Autorul nu știe lucruri elementare. Le putea afla de la oricine din cei aflați în preajma lui Cristian Popescu. Dacă un cercetător din viitor se va baza pe acest volum, va perpetua greșelile. Ele sînt inadmisibile, mai ales la o ediție „revăzută“! De pildă, oricine știe ori poate afla că „Nouăzeci“, revista creată de C. Popescu și C. Țîrlea, a fost supliment al revistei „Luceafărul“, și nu al „Contemporanului“, cum se afirmă decis în volum! L. Ulici o conducea pe prima, după 1990. La a doua lucrase, înainte de 1990, ca redactor. Florin Manolescu este numit repetat „secretar al cenaclului Junimea“. Regretabilă ignoranță. Era vorba de fiul său, Ion Manolescu, și doar în 1988-89, Ion Manolescu fiind mai tînăr cu aproape un deceniu decît C. Popescu. Cenaclul Universitas nu s-a înființat „prin 1984“, ci în primăvara lui 1983. Și mai sînt destule alte erori.
Mugur Arvunescu a jucat în La Țigănci, foarte frumos. Dar cînd intră ca un amator în istoria literară face foarte mult rău, după cum greșește cînd nu ordonează materia cărții în chip coerent. Cine se știe diletant ar trebui să fie mai vigilent decît un profesionist. Păcat de resursele mobilizate și de scopul nobil, astfel compromise.