O poezie la limita onirismului scrie Flavia Adam în volumul Anotimpuri impare, o transcripție oarecum fidelă a unor stări aflate sub tirania „fanteziei dictatoriale“ (Hugo Friedrich), cea care provoacă „eul poetic“ la o continuă (re-) împrospătare a intuiției catafatice. Trăim o vreme în care poezia pare să fie „un sport intelectual“, în care „doritorii de a fi poeți“, cu cărți publicate „la normă“, acreditează ideea că poezia este transcrierea imagistică a unor stări psihice nedefinite sau a unor secvențe autobiografice facile, mizând pe lipsa de cultură poetică a eventualilor cititori. În multe, în foarte multe dintre cărțile care imită poezia, avem de a face cu un fenomen redundant, păgubos pentru literatură în general, care dă impresia că poezia este un act la îndemâna oricui, „o vorbire degeaba“. Într-o mare de voci care imită poezia, este greu să distingi vocile veritabile ale poeziei. Spun aceste lucruri citind o carte de poezie adevărată, frumoasă care crește de la poem la poem, semnată de Flavia Adam. Iată o probă de poem în care visul deversează în realitate, în care cuvintele, lepădându-și conținutul lor precis, intră în starea de grație: „acum că noaptea e vie/ o barcă se răstoarnă în vis/ și păsările nu văd/ și apele nu se tulbură// acum că în sângele meu/ cât să nu spun c-ai murit/ cât să mai cred că/ dacă aș bate din palme/ s-ar scutura toți salcâmii// acum că te-asemeni unui oraș/ cu turnuri/ și acoperișuri pline de porumbei/ și eu îmi îngădui să fiu acea zi/ în care ploaia nu contenește…“ (noaptea ca o mare).
Flavia Adam nu pare să refuze „poezia feminității“, un concept aparent revolut în tendința generală de percepere a poeziei ca o întreprindere unisex, cu accente masculinizate chiar, din partea multor reprezentante ale douămiismului liric de la noi și de aiurea. În acest sens, poemele confesive sunt reacții senzoriale la agresiunea realității imediate, spațiul poetic devine unul de protecție pentru ființa care se regăsește singură și descoperită până la suflet în fața unui univers deseori ostil, mereu impenetrabil: „o făptură cu adevărat minunată/ e o femeie ce nu mai are nimic de pierdut/ eu aș avea/ și asta mă face nefericită// eu nu pot iubi/ de-aceea nu trec prin luciul oglinzii/ de-aceea mă tem să am frăgezimea/ unui inel de argint// cinci kilograme de prune/ cântăresc cât cinci kilograme de flori/ o cantitate de liniște/ cât aceeași cantitate de plâns// sorb supa/ ca și când cu gura altuia aș mânca/ mă gândesc/ că noaptea vine și fără să fie chemată// că dragostea e o piatră/ de care ne-mpiedicăm/ câteodată“. (talere).
În poezia Flaviei Adam, substanța lumii caută o așezare continuă, dialectica interioară a textului se bazează pe expresivitatea cuvântului, mai mult decât pe obscuritatea acestuia. Este ilustrarea expresiei mallarméene, că „versurile nu se fac deloc cu idei, se fac numai cu cuvinte“, iar substanța cuvântului se topește într-o firească ingenuitate care evită crizele livrești, atât de prezente în poezia actuală. Chiar o anume stare deceptivă a poeziei Flaviei Adam nu lunecă spre negativitate, ci spre o înțelegere a faptului avansat de același Hugo Friedrich, care spunea că poezia modernă este, cel mai adesea, „un romantism deromantizat“, lucru lesne de demonstrat citind volumul de față: „vine și ziua când dai la o parte/ atingeri străine// o vreme ți-e frig/ apoi te-obișnuiești și cu frigul/ durerea vine treptat se depune/ la fel ca ninsoarea// alb peste alb/ de parcă n-ar fi fost nimic înainte/ nici războaie nici dragoste/ nici crucile deasupra cărora se leagănă vântul// alb peste alb/ până când pierzi noțiunea de timp/ și-n pumnul închis mai e loc/ pentru o singură amintire// totuși cum să renunți/ la liniștea mesei de lemn/ pe care o pisică sare cât ai clipi/ și înainte s-apuci să facă vreun gest oarecare/ își vâră botul în oala cu lapte“. (masa pe care sare o pisică).
Fuziunea extatică a sufletului cu lumea, care îmblânzește, de fapt, dihotomia clasică subiect-obiect, conferă poeziei Flaviei Adam doza de mister necesară, care o face credibilă/ citibilă. Și dacă există o etică a poeziei la Flavia Adam, aceasta nu poate fi decât transferul necondiționat al fiecărei clipe în teritoriul magic al liricului, acolo unde poetul se chinuie „să tragă din moarte“ o lume care se stinge cu o inconștiență suspect de veselă.