După constatarea de bun-simț că adeseori un detaliu poate arunca o lumină nouă, puternică, asupra unui întreg context sau că „Diavolul stă în detalii“ pare să se ghideze cercetările de felul celei publicate, după ani de asiduă doctorandură, de tânărul istoric, acum doctor, Alexandru Ștefan sub titlul Sigiliile și practicile sigilare ale locurilor de adeverire din Transilvania și comitatele învecinate în secolele XIII-XIV. Aparent, este vorba despre descifrarea unei chestiuni pur tehnice, vizând credibilizarea documentelor oficiale medievale prin atașarea unei peceți doveditoare. De fapt însă, așa cum specifica în 1275-1276 Konrad von Mure: „Precum două sunt lucrurile ce împlinesc pe om – trupul și sufletul –, tot așa două lucruri desăvârșesc o scrisoare: tăria cuvintelor, care întruchipează sufletul, și sigiliul, care întruchipează trupul“. (Summa de arte prosandi). Că omul este măsura tuturor lucrurilor enunțase deja un renumit antic grec, dar că până și un hrisov era proiectat pe fundalul unei similitudini de condiție cu omul, în presupusa lui dualitate, devine relevant, luminând logica riguroasă a medievalilor. Căci, la rândul lui, cum se știe, desprins din fundalul învățăturii biblice, omul însuși este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ar rezulta, prin urmare, din cele de mai sus, că și înscrisurile se cuvine – pentru omul evului de mijloc care meditează la natura lor – să aspire la împlinire în limitele propriei condiții, întregindu-se prin ritualul și însemnul pecetluirii.
Oficialitatea căreia îi revenea, în secolele medievale, datoria și dreptul de a autentifica prin parafare condiția de document original autentic erau notariatele vremii sau, cum se numeau ele pe atunci, locurile de adeverire. Acestea erau întemeiate și funcționau în cadrul unor conventuri sau capitluri – instituții ecleziastice unde activau monahi specializați în jurisprudență și activitate de cancelarie. Era firesc să se întâmple astfel într-o lume a oralității, unde știința de carte era, deopotrivă, privilegiul și monopolul puținilor instruiți într-ale scris-cititului și ale activităților cărturărești. Biserica era, totodată, și deținătoarea monopolului viziunii creștine asupra lumii, în numele căreia guvernau capetele încoronate ale Europei vremii.
În cartea lui Alexandru Ștefan nu sunt explorate toate activitățile ce reveneau locurilor de adeverire din Transilvania – adică a voievodatului intracarpatic – și a comitatelor învecinate (din zona câmpiei vestice, Banat, Arad: capitlul catedral din Alba Iulia, conventul benedictin din Cluj-Mănăștur, capitlul catedral din Oradea, conventul premonstratens din Dealul Oradiei, capitlul catedral din Cenad și capitlul colegial din Arad). Se au aici în vedere doar chestiunile ce țin de practicile sigilografice, de întrebuințarea peceților ce autentificau documentele. În pofida oricărei prejudecăți, ține să specifice autorul: „Sigiliile sunt […] nu doar obiecte bine individualizate, ci și indicatori omniprezenți de civilizație. Fiind datate și localizate cu exactitate prin documentele pe care le autentifică, dar caracterizându-se și prin existența unei legende și a unei iconografii proprii, aceste instrumente de validare diplomatică se constituie drept izvoare istorice deosebit de generoase ale culturii și societății medievale în ansamblul lor“.
Chestiunile de mare interes conexe problematicii dezbătute fac pasionantă întreaga tentativă de a li se răspunde. „Câte sigilii au avut locurile de adeverire și care au fost ele? Când și de ce s-au schimbat acestea? Care au fost modalitățile de sigilare prin care locurile de adeverire își autentificau actele pe care le emiteau? Care sunt situațiile excepționale de sigilare și de ce apar ele? Cum se raportau aceste foruri probatorii la propriile lor sigilii?“ Iată un câmp vast de explorare…
Un privitor superficial dinafara specialității în care se ilustrează Alexandru Ștefan ar putea ridica din umeri, socotind că această chestiune „de nișă“ păcătuiește și prin faptul că abordează niște instituții ale statului medieval maghiar, care nu îi interesează pe români. O asemenea înțelegere s-ar dovedi fundamental eronată nu doar pentru că istoria României se referă la toate realitățile din trecutul ținuturilor care alcătuiesc statul român de astăzi, ci și deoarece în teritoriile acoperite de competențele jurisdicționale ale acestor loca credibilia au trăit români care au apelat la serviciile instituțiilor respective, căutând să își adeverească drepturile și posesiunile ori să își emită pretențiile în termeni juridici valizi.
În Regatul Ungariei, practica utilizării sigiliilor a fost introdusă însă din vremea dinastiei arpadiene, de la începutul sec. al XIII-lea. Autorul trece în revistă mărturiile sigilografice ale fiecăruia dintre locurile adeveritoare menționate mai sus, deslușind o serie de aspecte trecute înțelese parțial sau neglijate. Vasta perspectivă care se deschide cu acest prilej promite reveniri recompensante, de nu din partea lui Alexandru Ștefan însuși, atunci a altor cercetători care vor urma. Căci în pofida posibilităților oferite de imaginile peceților – bogate în simboluri, dar demne de interes și prin concepția lor grafică – sferei istoriei artei, a rosturilor demne de elucidări ale inscripțiilor sigilare (înrudite cu aforistica și cu fragmentarismul sapiențial), toate de mare importanță pentru reconstituirea segmentului medieval al culturii acestor locuri, fie și în ambianță romanică și gotică, romano-catolică, atâtea alte perspective, nuanțări și reproblematizări devin posibile, încât viitorul în acest domeniu ajunge să arate ca o tentantă promisiune.