Pandemia care ne-a afectat atât de tare viața în ultimii ani, nu a fost decât o formă potențată de adâncire în starea de izolare, de claustrare pentru care societatea modernă ne-a „antrenat“, modelându-ne psihicul încă de la începutul secolului trecut. Efectele acestei evoluții sunt reflectate cu o deosebită acuratețe în artă, aceasta, mai mult decât alte domenii culturale precum istoria, filozofia sau știința, conținând mărturii punctuale, asumat subiective, ale existenței noastre. Diferența față de toate celelalte forme de relatare și interpretare a prezentului este excesul de sensibilitate propriu artistului, dar mai ales forța de a metamorfoza realitatea trăită în imagini care percutează cel mai adânc emotivitatea umană. De aceea, consider că artiștii, cu precădere cei care își materializează discursul în forme vizuale, sunt adevărații „cronicari“ ai unei istorii reale, a omenirii.
Ioan Augustin Pop este un pictor pasionat de cotidian, pe care ni-l livrează mediat, sub forma unor imagini cu un puternic impact vizual, a căror miză este enunțarea propriilor sale adevăruri în raport cu realitatea imediată. Marcat de imperativul însingurării individului în epoca contemporană, artistul își consemnează trăirile cu acribia unui cercetător. Decantarea acestora este reflectată în imagini de forță care parcurg stări intime ce evoluează de la angoasă la revoltă, de la disperare la resemnare, propunând o plajă vastă de cercetare. Concepute pe serii tematice, lucrările reconfigurează actualitatea din perspectivă artistică, potențând-o cu o exuberanță controlată de filtrul gândirii și susținută printr-o desăvârșită coerență a formelor. Subiectele, cel mai adesea selecționate din zone aparent marginale, oferă o imagine vocală, necosmetizată a cotidianului. Serii precum Epoca oțelului și Arheologii industriale, investighează sau chiar recuperează, fără a ficționaliza, tematici sociale mai ales din perioada post-douămii. Există nenumărate asemenea perspective de înțelegere în spațiul artistic românesc, dar ceea ce particularizează discursul său este sensibilitatea, sinceritatea, simplitatea cu care își construiește lucrările, acompaniate neostentativ de calitatea limbajului pictural propriu- zis. Este o „amprentă“ a personalității sale complexe, preocupată cu egal interes atât de realitatea zilelor noastre cât și de consistența unei aprofundări a limbajului, atent construit, cu virtuozități specifice unui profesionist al domeniului. Melanjul dintre tema aleasă, cel mai adesea de natură non-ficțională, și preocuparea pentru tehnicile abordării picturale constituie particularitatea acestui discurs. „Întâmplările“, subiectele narate conturează nu doar o dimensiune retorică asupra unui context socio-politic, dar și o perspectivă autoscopică de terapie personală. Avem aici o formă de explorare lucidă și implicată asupra prezentului, esența unui timp trăit în direct, dar și o întreagă complexitate de gânduri și stări. Compozițiile sale, atât de personal conturate, sunt un amestec de tenacitate și tandrețe, de răbdare și exasperare, de detașare și implicare cu scop paliativ; rănile sale sunt și ale noastre și împreună suntem nevoiți să conviețuim într-un echilibru vulnerabil. Cred că acesta ar fi sensul nedisimulat al ciclului Autoportret colectiv, pe care artistul ni-l oferă cu un remarcabil simț al măsurii și o delicatețe a abordării ce evită propunerile excesiv intruzive de care arta contemporană face adesea abuz. Expoziția Autoportret colectiv, deschisă la Muzeul de Artă Craiova, în pofida indiciilor care ar semnala un marcaj biografic, este o dezvoltare a proiectului TZARAgordian dezvoltat în expozițiile și ciclurile anterioare care mizează conștient pe ambivalența încărcăturii semantice. Pentru că Ioan Augustin Pop își însoțește adesea narațiunea artistică cu un demers, impropriu spus teoretic, ce aparent ar descifra sensul compozițiilor sale, este de fapt o privire lucidă asupra existenței, așa cum își propune să fie și arta sa. „Autoportretul meu este despre manipularea superstițiilor și mass-media, despre modurile în care sunt primite și percepute tranziția și avangarda și despre relația dintre sine și destin în definirea autoportretului colectiv. Proiectul se referă la eul comun și autoportretul-context.“
Una dintre cele mai importante piese ale acestei serii este Autoportretul Global, căruia artistul îi afișează, nu întâmplător, sursele: Parabola orbilor de Pieter Bruegel suprapusă pe o altă lucrare celebră, Steagul, de Jasper Johnes. Optând pentru acest tip de expresie plastică, folosit într-o manieră atât de personală, a citatului din cele două capodopere, Ioan Augustin Pop își sintetizează explicit concepția despre lumea contemporană, despre falsitatea și totodată realitatea pe care o trăim. Este o formă de implicare activă a artistului care își definește poziția în raport cu lumea în care trăiește. Proiecțiile sale, deși aparent metaforice, au o puternică consistență, inducând o atitudine afectiv-interogativă asupra prezentului. Un discurs la fel de explicit, dar cu un alt tip de impact, este susținut și în celelalte lucrări din seriile Autoportret paraguayan, Eul meu fără să vreau, Secret, Nu e roșu !. Iar compoziții precum Sala de așteptare, doar Roșu, Selfi verde sunt expresia consistentă, traumatizantă a unui moment recent prin care am trecut cu toții, acela al pandemiei. Cele mai noi creații ale sale sunt, inevitabil, tot reflexul unei realități în derivă, pe care continuă să o scaneze într-o serie de lucrări sugestiv denumite: Parabola Răsărit de soare, Lumea după Zeppelin, Lovitura de memorie, RusChina Town, toate realizate în acest ultim an.
De aceea, opera sa este o adevărată „saga“, un jurnal convingător, cu un parcurs de peste patru decenii, dar și o formă de confesiune, probabil și de terapie, care a debutat la începutul anilor ’80. Pentru Ioan Augustin Pop evocarea actualității este o dimensiune conținută asociată perspectivei conceptuale încă de la debut, indiferent de avatarurile stilistice pe care le-a parcurs, și a cărei eludare nu ar reprezenta decât o formă de nesinceritate, de disimulare a propriei creații artistice.
Fiecare dintre ciclurile sale are titluri atent căutate, a căror conotație metaforică relevă semnificația unor momente și istorii punctuale. În acest sens, asocierea pieselor cu ciclul este importantă dar nu vitală, compozițiile sale putând viețui și individual, pe cont propriu, datorită unui amănunt menționat anterior: capacitatea artistului de a transgresa mesajul printr-o aplecare specială asupra tehnicilor picturale, a căror stăpânire presupune nu doar talent, ci și gândire plastică. Ioan Augustin Pop este un artist inteligent, matur, creativ și empatic, a cărui operă are sonoritatea propriilor trăiri, purtând în sine vibrația dramatică a autenticității.