Una dintre scenele care deschid filmul lui Paolo Sorentino, Mâna lui Dumnezeu – Premiul Leul de Argint – Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția de anul trecut –, este încărcată de ambiguitate, o oarecare concupiscență și mister totodată. O doamnă cu un piept generos, vizibil prin rochia semitransparentă, așteaptă autobuzul. Este acostată de un domn spilcuit, trecut de 60 de ani, într-o mașină luxoasă care pare să o cunoască pe ea și pe soțul ei și care-i promite să-i destăinuie secretul fertilității. Acesta o conduce într-un fel de palazzo în ruină, înecat în penumbre neliniștitoare, cu un candelabru somptuos care zace pe podea luminând de acolo, palazzo unde își face apariția „micul călugăr“ care-i dăruiește o fotografie talisman în timp ce domnul generos îi așază o mână benevolentă pe fund, fapt care curmă scenariul à la David Lynch, ca și secvențele ulterioare ale unei dispute conjugale vociferante, în stil italian, la care este invitată să ia parte rubedenii. Aflăm astfel că Patrizia (Luisa Ranieri), căsătorită cu unchiul Franco (Massimiliano Gallo), este nebună de-a binelea și că cedează ușor bărbaților, de unde și scandalurile monstru din familie. În schimb, forța de intervenție este o familie nu mai puțin italiană, adică nu mai puțin zgomotoasă, cu tânărul Fabietto Schisa (Filippo Scotti), fratele său mai mare Marchino (Marlon Joubert), un tată jovial, tot numai zâmbet, Saverio Schisa (Toni Servillo), și o mamă pusă pe farse copilărești, dar nu lipsite de o oarecare cruzime, Maria Schisa (Teresa Saponangelo). În jurul lor gravitează toți ceilalți, unchiul Alfredo (Renato Carpentieri), puțin gaga, furibund, cu o figură donquijotescă de hidalgo, reaua de gură Dona Gentile, vorbăreț-descurcărețul Geppino (Roberto de Francesco), verișori și verișoare care alcătuiesc un decor ciripitor în cadrul văratic al unei vile costiere. Nu ai cum să nu-i simpatizezi pe toți acești bon-viveuri eclatanți, buna dispoziție este la ea acasă și colorează intens acest tablou de familie. Maniile, stilul, schismele fiecăruia sunt cunoscute de toată lumea, fiecare își face numărul fără a stârni stupefacție. Înjurăturile birjărești ale donei Gentile, morocănoasă și cu o uitătură rea, nu supără pe nimeni, dimptorivă câte un hotot de râs îi aclamă imprecațiile. Punctul de atracție îl constituie apariția logodnicului Luisselei, o doamnă extrem de voluminoasă, apariție supravegheată cu binoclul. Aldo Cavallo, logodnicul, polițist pensionar și patiser amator cum se recomandă, șchiopătând de un picior și vorbind graseiat-metalic cu ajutorul unui aparat asemeni lui R2-D2 din Războiul stelelor, probabil în urma unei operații care i-a afectat corzile vocale, devine numaidecât ciuca miștoului, dar întâmpină cu jovialitate și optimism clanul cârtitor, repetându-și recomandările ca pe o mantră. Când familia este surprinsă în grupuri restrânse, descoperim că bârfa și farsele sunt o a doua viață a ei, pentru că prima este pasiunea pentru fotbal și în special pentru vedeta en titre Diego Maradona, care a venit pe bani grei să joace pentru Napoli.
Pasiunea este un cuvânt cheie pentru filmul lui Sorentino, dar o pasiune conjugată cu bucuria vieții, cu fericirea care coboară în familie cu toate neajunsurile unei vieți care are accidentele ei de parcurs, bucurie care amintește de lecția de frumusețe a vieții din Marea frumusețe (2013). Deși este inclus în tablou, realizezi cumva că povestea are un povestitor, observator indirect în persoana mezinului, a lui Fabietto, care vrea să devină regizor, după ce cochetează la un moment dat cu ideea de a face filosofie, un adolescent visător, dar nicidecum izolat, maladiv. Interesul acordat lui Fellini – fratele lui Fabietto participă fără succes la un casting –, regizorului napolitan Antonio Capuano, ca să nu vorbim de Zefirelli, al cărui nume se tot pomenește în film, precizează conturul din ce în ce mai ferm al unei alegeri destinale. Familia împrumută spre vizionare caseta video cu filmul A fost odată în America, al lui Sergio Leone, dar aluzii discrete se regăsesc pe tot parcursul filmului, culminând cu un dialog vertiginos între Capuano și adolescentul febricitat. Acest tablou se colorează dramatic cu infidelitatea conjugală a tatălui, prilej de grea suferință pentru mamă, dar mai ales cu moartea părinților în urma unei intoxicații cu monoxid de carbon, scenă surprinsă cu o duioșie premonitorie care aduce cuplul într-un somn tandru și mortifer. Moartea acelerează existența lui Fabietto, o vertebrează, așa cum bătrâna baroneasă Elisabeta Focale îl pregătește pentru viața sexuală într-un rit de inițiere nu lipsit de tandrețe. Mătușa nebună, Patrizia, îi dăruiește enigma unei feminități intraductibile, a unei desprinderi de realitate pentru că „realitatea este groaznică“ așa cum îl aude pe Fellini spunând. O secvență medalion de o rară finețe o surprinde contemplând un peisaj pe marginea unei stânci, adâncirea nu doar a privirii, ci parcă a întregii ei ființe într-un abis cu acea privire ușor tristă care îi întârzie pe chip. De altfel, tot ceea ce pare atât de natural, de firesc este atât de bine construit la Sorentino: detalii, chipuri surprinse în grosplanuri, mici secvențe preț de câteva replici pe care imaginea le adâncește. Unele vorbesc despre vârstele feminității cu amărăciuni, cu trupuri dezgolite impudic sau cu o nepăsare felliniană față de degradarea corpurilor, de riduri, de expresiile fantaste ale unor trăiri apogetice. Unchiul Alfredo este în pragul comoției când Maradona dă gol cu mâna, socotind că fotablistul „a răzbunat marele popor argentinian care a fost persecutat de imperialiștii infami în insulele Malvine“, acesta „este un geniu“, iar golul lui „un act politic, o revoluție“. Pasiunile politice răzbat într-un amestec savuros cu derizoriul, așa cum figura micului contrabandist local este proiectată într-o lumină nostalgică a unei răzvrătiri tinerești dintr-un preaplin al inimii. Sorentino a încercat să prindă în tabloul său și un stil de viață din Napoli în anii ’80.
Orașul este văzut din diverse unghiuri, dar mai ales dinspre mare cu luminile lui, cu conturul cheiurilor, cu locuri care rezonează în emoria regizorului și a napolitanilor pe care el le încarcă cu toată intensitatea nostalgiei, cu atât mai puternică, cu cât filmul se închide cu o plecare către Roma, departe de lumea plină de visele copilăriei și mirajele adolescenței. Pe care a încercat să le îmbrățișeze într-un film.