Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, publicat în limba română în traducerea extraordinară semnată de Ildikó Gábos-Foarța, este, așa cum susținea László Krasznahorkai după apariția cărții, ultimul roman de acest gen pe care l-a scris. Din fericire pentru noi, de atunci scriitorul maghiar a găsit o modalitate creativă de a se sustrage acestei restricții autoimpuse și și-a denumit ultima scriere monumentală, Herscht 07769, o povestire.
Cartea Wenckheim este o creație muzicală complexă. Ultimul capitol este format dintr-o așa-zisă bibliotecă de partituri, care enumeră „materialele utilizate“ – personaje, obiecte, locuri din roman –, unele dispărute, altele distruse. Nu întâmplător, printre acestea figurează și o binecunoscută țintă a atacurilor naratorilor krasznahorkaieni: matematicianul Georg Cantor, care „a adus în prim plan… ideea că totul se reia în buclă“. Muzicalitatea este accentuată prin faptul că în locul unui cuprins, titlurile onomatopeice – ca niște îngânări – ale capitolelor sunt adunate la sfârșit într-un „Carnet de bal“. Ram, Pam, Pam, Pam, Hmmm, Rarira, Ri, Rom. La sfârșitul carnetului de bal, aceste titluri sunt reluate cu o mică, dar esențială modificare: la repetare, „muzica“ se schimbă după acel Ram care denotă capitolul doi, cel al apariției baronului, sugerând că tocmai acest moment – speranțele investite în apariția unui personaj mesianic – este punctul în care putem schimba dansul existențial. Suita apocaliptică se încheie, evident, cu Da capo al fine.
Romanul, piesa finală din cvartetul apocaliptic al lui Krasznahorkai, este scris într-un cod satiric cu mai mult umor și chiar compasiune decât primele trei titluri din aceeași serie ideatică (Satantango, Az ellenállás melankóliája /Melancolia rezistenței/, Háború és háború /Război și război/). Cele patru romane se leagă prin fire delicate: în romanul de față, Satantango este menționat ca un dans popular datorită căruia orășelul a dobândit renume mondial, iar sloganul demagogic al noului guvern din Melancolia rezistenței este citat aici ca precursor al ideilor motocicliștilor de dreapta.
Acțiunea din Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim avansează pe o spirală orizontală: din când în când, naratorul face un mic salt în spate, revenind asupra momentelor care preced anumite evenimente, înainte să reia povestirea în linie dreaptă. Stilul impetuos al lui Krasznahorkai este aici mai puțin inexorabil decât în celelalte romane. Deși nu este adeptul punctului, totuși regăsim acest semn de punctuație la finalul fiecărui paragraf lung, în momentele în care camera de filmare trece de la un protagonist la altul (un binevenit respiro pentru cititor). Refocalizarea aceasta funcționează ca un semnal dat personajelor: dragii mei, este rândul vostru să vă dansați partea din suita macabră.
Pasajele care compun performance-ul existențial întunecat sunt deseori monologuri, în consonanță cu scepticismul lui Krasznahorkai față de dialog, care se reflectă în toate scrierile sale. Din frazele sale meandrice, constant întrerupte de interpuneri, bubuie un ritm al gândurilor atât de ghiduș, încât mă întreb dacă scrierea sa nu este cumva un râs în fața neliniștii care răzbate prin monologuri. Cu toate că structura mai articulată a textului din cartea Wenckheim este mai prietenoasă cu cititorul, prin saltul de la un personaj la altul ea creează totuși o senzație a deconectării, ilustrând parcă forța distructivă a neauzirii monologului celuilalt de către „auditoriul cam neatent“.
Povestea mântuirii eșuate se reazemă pe doi piloni sau două arhetipuri (nu atât de contrastante precum duetul Prinț/Valuska din Melancolie): Profesorul, care a scăpat de oraș prin evadare, și mult-așteptatul, donquijotescul baron Wenckheim, care a scăpat de oraș prin moarte. Profesorul, ecou al muzicologului Eszter din Melancolia rezistenței, este deziluzionat de lume, dar și de gândire și efortul intelectual, de „constrângerea bolnăvicioasă a gândirii“. Spre deosebire de baron, el chiar ține cont de sfatul „Ai grijă dacă vine“ și fuge cât poate. Lucru pe care nu îl face baronul visător care își întâlnește moartea în capitolul cu titlul citat, imediat după experiența revelației privitoare la sens și însuși scopul existenței. Sfârșitul trist al baronului pare să confirme pesimismul Profesorului: gândirea nu mântuiește. Oare opusul o fi adevărat? Oare găsirea sensului este momentul în care viața se (de)săvârșește?
Asistăm la o rescriere a istoriei în direct atunci când edilii orașului neagă, post factum, propriul entuziasm excesiv și abuziv cu care așteptaseră sosirea baronului. Tot ei ratează și ocazia introspecției pe care ar fi putut s-o inspire diatriba împotriva maghiarilor, în special împotriva unora dintre acești conducători, publicată anonim în ultimul ziar funcțional. Comportamentul lor ulterior transformă pamfletul în profeție: devin violatori, lași lăudăroși, captivi deplorabili ai propriilor interese și ai autocompătimirii istorice, care visează demenți despre trecutul glorios și rescris. Preotul și nora prietenei fostei iubite a baronului sunt singurii care își întorc privirile înlăuntrul lor în momentul în care lovește apocalipsa: preotul se roagă, iar femeia caută să ajute.
După ce apariția baronului – un salvator defazat, omolog involuntar al lui Irimiás din Satantango – marchează sfârșitul moral al orașului, finalul fizic al acestuia este anunțat de o altă sosire, misterioasă, a transportoarelor de combustibil, într-o scenă care evocă intrarea balenei împăiate din Melancolia rezistenței. Dacă Melancolia reinterpretează Leviathanul lui Hobbes, exemplificând cum o gloată a brutelor poate fi controlată doar de un guvern puternic, Întoarcerea acasă inversează imaginea și prezintă colapsul treptat al guvernării și apoi al societății, „ignorarea tuturor acordurilor de cooperare civilă“, într-un capitol final ce amintește de viziunea Armaghedonului din Cealaltă parte al lui Alfred Kubin. Ca și la Kubin, atât salvatorul ineficient, cât și cei ineficient salvați se prăpădesc în timp ce lumea iluzorie din jurul lor se autodevorează.
La reîntoarcerea sa, baronul Wenckheim observă că „toate sunt la locul lor, de parcă toate ar fi aceleași, deși nimic nu-i același“. Sesizez aici ecoul unei presupuse povestiri hasidice consemnate de Walter Benjamin, despre lumea ce va să vină, în care toate lucrurile ar fi la fel ca aici, doar că puțin diferite. Experiența revoluționară descrisă de Benjamin, a conștientizării sensului, posibilă în starea de reverie indusă de plimbările sub arcade, este exact ce trăiește și baronul, un autentic flâneur. Doar că, regretabil pentru el, locus-ul promenadei lui, al acelui Jetztzeit benjaminian revelator, este linia ferată, un alt laitmotiv din opera lui Krasznahorkai.
Prin concluzia minunată și teribilă, și anume că însăși întrebarea privitoare la rostul existenței este răspunsul la întrebare, baronul Wenckheim se înrudește neașteptat cu Della a lui Marilynne Robinson din romanul Jack, care observă că, odată pusă întrebarea privind existența sensului, deci cu ipotetizarea unei mize, singurul răspuns posibil este unul pozitiv. Sfârșitul grotesc al baronului tocmai după formularea concluziei sale face din această realizare o stranie profeție autoîmplinită: găsirea răspunsului, adică încetarea căutării, marchează cu adevărat sfârșitul lumii. Când vorbirea devine redundantă, timpul devine și el superfluu. Că asta este o veste proastă sau bună, depinde de peisajul sufletului fiecăruia.
Oricât de sumbru este universul Krasznahorkai, nu pot să nu găsesc aici o expresie vagă a speranței. Povestea Wenckheim se încheie cu o reprezentare a temerii că nu a mai rămas nimeni căruia i se poate vorbi, deoarece a dispărut orice opoziție. Poate că, în timp ce omenirea își repetă dansul conform carnetului de bal, da capo al fine, vor fi reproduse și efectele acestei temeri, așa cum sunt descrise aici: „această forță incredibilă a fricii a determinat apariția culturii“.