Aflat în refugiu la Roman în 1917, Ion Agârbiceanu a fost evacuat în Rusia țaristă, unde a nutrit cele mai serioase intenții din lume să emigreze în Lumea Nouă, împreună cu familia ce avea patru copii în vârstă de sub zece ani. Capul familiei pregătise deja fotografiile necesare pentru pașapoarte și avea gândul temerar de a traversa o mare parte de Rusie, ca să poată găsi o soluție de a ajunge în America. Dar visul american a fost zădărnicit de evenimentele revoluționare care au surprins-o în zona Elisavetgrad pe familia dornică a emigra, nevoită astfel să se reîntoarcă acasă.
Nu ne putem închipui ce ar fi devenit așezatul ardelean Agârbiceanu, odată trecut fiind de regiunea Arhanghelsk și îmbarcat pentru America de undeva de pe țărmul încă nebolșevizat al Mării Albe. Pentru candidatul la obținerea cetățeniei americane, o viitoare conferință rostită la radio, intitulată Laus laboris, ar fi constituit un solid argument în vederea aprobării ei. Nu erau fraze de complezență, spuse în cadrul a ceea ce astăzi se numește „interviu“ pentru dobândirea cetățeniei. Agârbiceanu a fost un scriitor foarte harnic, iar proba o constituie vasta și inegala sa operă, de o complexitate contradictorie în unitatea ei, publicată în șase decenii de activitate. Aceasta înseamnă mai mult de 900 de proze scurte, câteva duzini de romane, foarte multe scrieri religioase și articole apărute în peste 500 de publicații. Ediția nedusă la sfâr- șit de Gheorghe Pienescu, proiectată într-o primă fază în 30 de volume, ca și cele opt volume, însumând peste 16.000 de pagini, ale ultimei ediții, îngrijită de Ilie Rad, o dovedesc pe deplin.
Opera nu a suferit metamorfoze evidente, schimbări de ton, turnúri de stil sau mutații ale viziunii creatoare și nu știm ce noi subiecte ar fi abordat Agârbiceanu pentru scrierile sale, dacă ar fi pășit pe pământ american. Probabil că autorul romanului Arhanghelii ar fi fructificat o bogată mină de inspirație legată de căutătorii fabulosului ținut Eldorado. Preotul, aurul și ardelenii ar fi trebuit să se adapteze noilor condiții ficționale iscate de „diavolul galben“, pentru a fi pe gustul cititorilor de peste ocean. Meseria scrisului i-ar fi fost o bră-țară de aur lui Agârbiceanu, mai ales în America. Dacă ar fi vrut să-și întrețină familia din scris, probabil că el s-ar fi clasicizat, în urma perioadei literare americane, cu vreo nouă Fefeleaga. Dar o Fefeleaga cu o eroină metamorfozată într-o acerbă întreprin zătoare, precum Mara slaviciană, și lucrând pe cont propriu în drumul golgotic spre Eldorado.
De altfel, însuși Agârbiceanu și-a asumat ceva din efortul sisific al eroinei sale din bazinul aurifer al Țării Moților, mutând toată viața din loc bolovani de proză încă neprelucrați ficțional, din care s-ar fi putut cerne veritabile fire de aur narativ. Din păcate, în explorarea/ exploatarea unei posibile zone aurifere pentru scrierile sale, sondajul în carierele de piatră nu este făcut prea adânc, filoanele găsite și firele epice trase conducând la o figurație umană diversă plină de „fețe palide“. Prolificul prozator nu a văzut întotdeauna în blocul de piatră silueta verosimilă deja conturată a personajelor sale. Dacă suspendarea timpului era măsurată pentru Fefeleaga doar de la moartea unui copil la agonia altuia, în cazul creatorului ei, măsura vremii era cadențată de scurtul răgaz acordat sie însuși, de la apariția unei cărți la începerea rapidă a lucrului pentru următoarea. Departe de orice fel de concepție calofilă, prozatorul nu și-a făcut mari scrupule în privința calității estetice a scrierilor sale, el urmărind mereu un scop utilitar, ce ține de misiunea morală, etică și socială a literaturii. Au fost umplute mii de pagini cu mărunta sa grafie grăbită și neglijentă, risipindu-se firicele de aur ficțional într-un mare număr de volume și chiar de cărticele.
în intenția de a denunța cultul viţelului de aur, înrădăcinat în viața aurarilor din Carpații Occidentali, Agârbiceanu punea pe „diavolul galben“ să se ascundă în detalii. Cel mai bun roman al său, Arhanghelii, poartă drept motto „Unde este comoara ta, acolo e și inima ta“ (Matei, VI, 28), ce pare a fi plasat drept contrapondere la nemulțumirea băieșilor din „Vestul sălbatic“ transilvan că „munții noștri aur poartă…“. Insistând asupra misiunii militante și pedagogice a literaturii, prozatorul ardelean a fost interesat mai mult de ceea ce transmitea decât de felul cum transmitea mesajul. Torentul de materie epică tulbure i-a înfundat sitele cernerii în momentul alegerii prețiosului produs estetic aurifer.
Și totuși, Agârbiceanu era de părere că povestirile sale, alcătuind, alături de romanul Arhanghelii, partea cea mai rezistentă a creației sale, nu s-au ivit în urma unui proces laborios, de îndelungă drămuire a materialului epic și de migăloasă cizelare a expresiei: „Pentru mine, în schițe și povestiri, principalul element al creației a fost emoția. Când ea a fost puternică și mi-a pus în fața ochilor sufletești subiectul cu îmbrăcămintea lui cu tot, scrisul a curs ca dintr-un izvor grăbit și a ieșit bucata ca dintr-un tipar înainte pregătit, cum iese, de pildă, o cărămidă din matrița ei de lemn. Recitită bucata, nu am mai avut nimic de corectat. În chipul acesta de creație spontană, au izbucnit schițele pe care critica le află mai reușite: Fefeleaga, Luminița, Mama, Cerșetorul, Adăpost de-o noapte, Dura lex și altele. Ele au fost scrise – ca să zic așa – dintr-o suflare. De când luam condeiul în mână până isprăveam, nu mă ridicam de la birou“ („Luceafărul“, nr. 8/1962). Prin urmare, el putea să devină creator malgré lui și chiar contre son gré. Într-adevăr, criticii literari, pe care nu prea i-a luat în seamă, s-au aplecat, ca alegătorii de aur, frânţi de şale, spălându-i și clătindu-i scrierile, pentru a pune deoparte și a aprecia zăcământul estetic aurifer.
Neputând ajunge în țara tuturor posibilităților, Agârbiceanu a trebuit să se adapteze în țara tuturor imposibilităților căzute sub regimul celor care îl împiedicaseră indirect să emigreze, prin începutul revoluției lor dorite a fi mondiale. În America, el ar fi trebuit să satisfacă gustul pentru senzațional doar al cititorilor. Așa însă, revenit în țară din Rusia în curs de ateizare, prozatorul a fost nevoit să se supună, după două decenii, canoanelor noii religii atee impuse în statul comunist. Noul canon nu era alcătuit din simple mărunțișuri confesionale pentru cel care „se mărturisea“ astfel: „Refuzam să vând pe Dumnezeu în flacoane și aveam sentimentul că scrisul profesiunii duce la o modalitate de înticăloșire“ (Mărturisiri literare, Ed. Minerva, 1971, p. 152). Romanul Strigoii, terminat practic cu câteva luni înainte de „întoarcerea armelor“, în 1944, a fost publicat abia după un sfert de veac, din cauza piedicilor puse de Cenzură, care era de acord cu militantismul, dar nu cu acela de esență religioasă.
Aceasta se întâmpla la începutul „epocii de aur“, aureolată de lumina roșietică răsăriteană, pe care autorul Strigoiului nu a mai apucat-o deloc. Preotul greco-catolic neajuns în situația de a se confrunta cu puritanismul american la el acasă, a fost nevoit să reziste la presiunea comuniștilor din țară de a trece la ortodoxism și a plătit cu câțiva ani buni de interzicere a semnăturii. Era de acceptat să fie scriitor creștin, dar unul ortodox (așa cum era Gala Galaction), dar nu unul greco-catolic, după ce regimul „unificase“ în chip ecumenic (adică totalitar) cele două Biserici.
În ultimii trei ani de viață, reabilitatul și aur-eolatul cu distincții Agârbiceanu a început să opereze, împreună cu editorul Gheorghe Pienescu, o selecție a operei, făcând o discretă revizuire stilistică a textelor, care a dus la înlăturarea balastului și a materiei insuficient prelucrate, inclusiv din punct de vedere ideologic. Neatras de gratuitatea estetică a întâmplă rilor narate, prozatorul ardelean a văzut mereu, dincolo de firul epic, un tâlc și o morală, dar eticismul fugos i-a subminat pagini de certă scriere filigranată. Pentru a pune în evidență o anumită tipologie, Agârbiceanu a sacrificat câteodată compoziția, iar de stil nici nu s-a mai interesat. Prea mult s-a încrezut într-o vorbă din popor, scrisă de vreo câteva ori și în opera sa, potrivit căreia „nu-i tot aur ce lucește“. Acuza de a manevra un stil bolovănos i-a fost mereu adusă.
La aniversarea a trei sferturi de veac, Blaga îi trimitea lui Agârbiceanu o telegramă cu urarea „Să ne trăiți încă mulți ani, sfânt Părinte al Literaturii noastre!“. Având în vedere faptul că destinatarul stătea foarte aproape de expeditor, i s-ar fi putut face urarea în mod direct, strigându-se puțin mai tare. Dar Lucian Blaga era mut ca o lebădă, iar Agârbiceanu trebuia să-i respecte diz-abilitatea. Ion D. Sîrbu înregistrează următoarea scenă: „Blaga sosea din oraș și se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea și privea spre Agârbiceanu. Se oprea din măturat și Popa. Fără să-și vorbească, fără să-și facă semne (erau cam la 30 de metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui mijloc, azi, este așezat superbul bust al lui Agârbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi și priveau. Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Se priveau. Tăceau, tăceau câteva minute în șir. Apoi Blaga își pleca privirea și pleca în sus, iar Agârbiceanu își relua măturatul, devenit ritual“ (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, în Opere, I, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2013, p. 1144).
Între cei doi concitadini, prin cei 30 de metri se interpusese distanța dintre două continente (uzez de o apreciere a lui G. Călinescu referitoare la opera lui Hogaș). Dacă, „a fi ardelean, spunea Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt“ (Ibidem, p. 1143), Agârbiceanu nu și l-a dus până la capăt pe acela de a emigra în America, din motive independente de voința lui. Dar nu din această pricină era supărat Blaga pe el și stătea mut ca o lebădă în cursul respectivelor întâlniri „mutuale“, devenite ritualice. Intrau în… discuție spiritualități bipolare: „Sunt două feluri de oameni, care trăiesc în același peisaj, dar în spații diferite. Deși nespus de aproape unul de celălalt, ei sunt așa de distanțați prin spațiile-matrice…“ (Spațiul mioritic, în Opere filozofice, 9, Ed. Minerva, 1985, p. 200). Or, am văzut mai sus că Ion Agârbiceanu se referea nu la o matrice stilistică, ci la o matriță de lemn.