În clipa de față, aliatul de bază al lui Putin e Generalul Iarnă. Adică
frigul care, pe vremea campaniei lui Napoleon în Rusia, a fost
factorul decisiv în umilirea împăratului francez. Atunci, surprinși
de gerul din stepele rusești, soldații și caii au murit de-a valma,
nepregătiți să înfrunte urgia unei clime extreme. La fel s-a petrecut
și în Al Doilea Război Mondial, când mașinăria de război a
descreieratului Hitler, net superioară din punct de vedere militar, a capotat:
tancurile și camioanele n-au făcut față temperaturilor joase, împiedicându-i
pe soldați să lupte.
De data aceasta, iarna înspăimântătoare a migrat dinspre estul european
extrem înspre miezul tare al continentului. În oasele politicienilor și populației
dintr-un Occident a cărui fragilitate nu mai trebuie demonstrată pare să fi
intrat o răceală rău-prevestitoare. Citind știrile din presă și urmărind
comentariile de la televiziune, parcă-i vezi pe parizieni, berlinezi ori milanezi
dârdâind deja de frig, deși e încă o
toamnă însorită. În această spaimă
autoindusă citești adevărul că Occidentul
nu are niciun chef să intre într-o
confruntare directă cu Marele Urs. Și
de ce ar intra? Oare bunăstarea de azi
a Europei Occidentale nu provine și
din relațiile comerciale privilegiate cu
Putin? Oare nu petrolul și gazele rusești
au menținut în prim-plan economia
occidentală? Oare nu s-au îmbogățit,
până la limita obscenității, politicienii
de vârf din țările puternice ale Europei
din afaceri cu mafia politică rusească?
Mecanismele psihologice de
protecție îi împiedică pe occidentali
să vadă că ținta ultimă a Rusiei sunt
chiar ei. Ucraina reprezintă, pe harta
strategică a lui Putin, o chestiune, de –
sigur, stringentă, pe care casapul de
la Kremlin și asasinii din jurul său sunt
însă siguri că o vor rezolva, indiferent
de costurile umane și materiale. Odată
cu anexarea teritoriilor din Estul Ucrai –
nei, rușii au considerat problema în –
chisă. Ei dau impresia că nu-i deranjează
prea tare că inamicii recuceresc, pas
cu pas, teritoriile ocupate în primele
luni ale „operațiunii speciale“. Nu e
exclus ca, în demența lor, să folosească,
dacă va fi nevoie, armele nucleare. De
altfel, au primit asigurări indirecte că
pot să-și vadă liniștiți de planurile
infernale: unul din „idioții utili“,
Emmanuel Macron, a anunțat, cu
subiect și predicat, că în cazul în care
Rusia va face apel la bomba nucleară,
Franța nu va răspunde cu aceeași armă.
De ce? Pentru că nu i-ar permite,
chipurile, „doctrina militară“ a țării.
Afirmația iresponsabilă a președintelui
francez sună ca o invitație directă
adresată lui Putin: „Volodea, fă ce vrei,
pentru că noi nu vom interveni!“
Încă de pe vremea lui Charles
de Gaulle, Franța a elaborat un set de
reguli privind accesarea arsenalului
nuclear. Ele au prins un contur mai
ferm sub președinția lui Mitterand,
când au fost adăugate trei principii de
bază. Bruno Tertrais, director-adjunct
al Fundației pentru cercetări strategice,
le-a rezumat în felul următor:
Primul dintre ele se referă la
„interesele vitale ale țării“. Formularea
e destul de vagă, lăsând la aprecierea
președintelui Republicii când acestea
sunt primejduite. După unele interpretări,
ele s-ar referi la „teritoriul, populația
și suveranitatea Franței“. Nu e deloc
clar ce înseamnă pentru Macron „interese
vitale“ și în ce măsură coincid ele cu viitorul unei Franțe independente și
prospere. Roasă de nenumărate contradicții interne, „la Grande Nation“, așa
cum îi place să se auto-alinte, oferă peisajul deprimant al unei țări aflate într-o
derută cronicizată.
a l doilea principiu vorbește de ceea ce se întâmplă atunci
când Franța „ar fi amenințată de un adversar, sau ar părea
că acesta se apropie de «pragul» intereselor sale vitale. În
acest caz, Franța își rezervă posibilitatea de a da un ultim
avertisment, adică o lovitură unică“. Rezultă că, în contextul
actual, Franța ar apela la bomba atomică doar atunci când
Putin ar decide s-o bombardeze nuclear. O posibilitate, deocamdată, îndepărtată,
care îi conferă lui Macron prilejul de a-și drapa lașitatea în strategie patriotică.
Al treilea principiu afirmă că „forța de descurajare ar trebui să provoace
pagube insuportabile în teritoriul inamic, superioare obiectului conflictului,
chiar după o «primă lovitură» nucleară adversă pe sol francez.“ Afirmațiile
de mai sus arată, dincolo de orice dubiu, că Franța lui Mitterrand ignora
complet apartenența sa la organisme militare internaționale, în speță NATO;
ele statuează un pacifism imperturbabil („Franța nu va ataca pe nimeni
vreodată“), dublat de o politică defensivă egoistă, ce privește exclusiv daunele
produse pe teritoriul național. Faimosul punct 5 al Tratatului NATO e astfel
ignorat cu binecunoscuta trufie galică.
Adaosurile ulterioare, sub Chirac, Szarkozy și Macron, au schimbat
puțin accentele, dar se păstrează în aceeași zonă a ambiguității și centrării
pe propriile interese. Deși pare să nu-și mai amintească, în primul său mandat
Macron a nuanțat întrucâtva lucrurile, statuând în 2020 că „începând cu
acest moment, interesele vitale ale Franței sunt indisolubil legate de cele ale
vecinilor săi“. Cine sunt vecinii Franței? Îi știm. Din păcate, Ucraina nu se
află printre ei.
Am ales exemplul Franței și pentru că e una din marile țări nucleare.
Ea are în jur de 300 de astfel de arme, ceea ce o plasează în urma Chinei, dar
deasupra Marii Britanii. În afară de asta, ea mai deține și patru submarine
lansatoare de rachete și bombardiere de vânătoare Rafale, echipate cu bombe
aer-sol cu rază medie de acțiune. E o forță redutabilă, pe care președintele
Macron o înmormântează de bună
voie și nesilit de nimeni. Mormăielile
occidentalilor sugerau încă din vară
că nu sunt dispuși la o ciocnire directă
cu Putin și că ar fi fericiți dacă teatrul
de război ar rămâne în perimetrul
ucrainean. Din păcate pentru ei, stăpânul
de la Kremlin pare să fi decis altceva.
Dacă lucrurile se vor înrăutăți pentru
ruși în Ucraina, scenariul nuclear nu
va mai fi unul pur teoretic.
Situația de acum seamănă, ca
două picturi de apă, cu aceea din 1937-
1938. Și atunci, liderii politici occidentali
se agățau ca înecatul de pai de promisiunile
lui Hitler că nu va încălca pacea. Chiar
în timp ce scriu acest articol, Putin
vorbește în Kazahstan despre dorința
lui de pace și disponibilitatea de a
negocia. Evident, Crimeea și Donbasul
nu sunt menționate nici măcar în
treacăt, ceea ce arată că e doar o vorbărie
goală. Rezistența ucraineană, atât de
admirată în primele luni ale invaziei,
începe să le dea frisoane occidentalilor
confruntați cu perspectiva de a plăti
din ce în ce mai scump benzina și de
a-și diminua serios economiile pentru
a acoperi costul încălzirii. Au început
mișcările de stradă care solicită îngheța –
rea prețului carburanților și, implicit,
a susținerii efortului de război al
Ucrainei.
r etrăim, aidoma,
situații prin care
lumea a mai trecut.
După Al Doilea Război
Mondial, moli ciunea
democrațiilor occiden –
tale a îngăduit instaurarea pentru o
jumătate de veac a terorii comuniste.
Țările cotropite de cizma sovietică au
așteptat în van să fie salvate de „angloamericani“.
Și Statele Unite, și Occidentul
și-au văzut în liniște de propria prosperitate,
oftând, din când în când, demagogicneputincios,
în fața unui destin cumplit.
Așa vor proceda și acum, după ce Putin
și-a dezvăluit intenția de a pedepsi
țările din Vest. Deși au un vast arsenal
nuclear, democrațiile occidentale nu
au nici determinarea, nici dorința de
a-l folosi. Dezinvolturii cu care Putin
vorbește despre replicile sale militare
nemiloase îi răspund șoaptele cu iz
superstițios ale politicienilor din țările
cu economii avansate. Înspăimântați
că ar trebui să ia o decizie radicală, se
refugiază într-un limbaj de lemn care
nu face decât să le clănțăne și mai tare
dinții de frică.
Singurii care nu-și pun problema dacă vor avea o iarnă grea sau una
ușoară sunt ucrainenii. Curajul disperării i-a transformat în cu totul alți
oameni decât fuseseră până în 23 februarie 2022. În ciuda agresiunii animalice
a rușilor, nimic nu i-a clintit din hotărârea de a lupta până la ultima picătură
de sânge. E aproape imposibil să mai știi, de câteva săptămâni încoace, dacă
mesajele ferme ale lui Zelenski și refuzul de a accepta compromisuri rușinoase
sunt primite mai prost la Moscova decât la Paris, Bruxelles, Berlin și Roma.
Apropierea frigului a diluat masiv doza de încredere în libertate a preacivilizaților
din Vest, obișnuiți cu căldura și prosperitatea. Logica lor e simplă:
„În fond, toate astea nu ne privesc pe noi. Ce amestec avem în răfuiala dintre
două state de undeva de la periferia civilizației, ortodoxe și cunoscute pentru
istoria lor sângeroasă? Gata, le-am dat arme celor agresați, de-acum să se
descurce singuri!“
Astfel de socoteli ar avea o noimă dacă următorii pe lista măcelarului
de la Kremlin nu ar fi chiar ei. Înfrângerea (sau trădarea) Ucrainei ar echivala
cu ruperea unui baraj gigantic, ale cărui ape furioase n-ar mai putea fi oprite
de nimeni, multe decenii de acum înainte. Asta e în joc în Donețk, Lugansk,
Zaporojie și Herson — nu piruetele înfricoșate ale măruntului fandosit
Macron.