Cea mai celebră fecioară din Istoria Franței este, se știe, Ioana d’Arc, fecioara din Orleans. Recent, niște neo-feministe au anunțat că vor să lămurească problema eroinei și să vadă de ce purta ea haine bărbătești. Și dacă, nu cumva, avea vreo problemă de gen… E un bun subiect de studiu și de tocat niște bani din grant-uri. Dar nu despre Ioana d’Arc aduc eu vorba aici, ci despre mai puțin cunoscutele Fecioare din Verdun, remarcate cu ocazia unui eveniment tragic și sîngeros din perioada Revoluției Franceze, de fapt, din timpul Convenției (1792-1795).
Înainte de toate, mărturisesc, despre Verdun știam din expresia „bătălie ca la Verdun“ sau „măcel ca la Verdun“. Mai apoi, am aflat că aici se află o fortificație Vauban, construită după planurile lui Sébastien Le Prestre de Vauban, inginer, arhitect militar, urbanist și eseist francez, numit mareșal de Ludovic al XIV-lea. Dar avem o cetate Vauban și noi, la Arad. Am fost în ea, chiar am făcut niște zile de armată de acolo. Cred că și cea de la Alba Iulia e o cetate Vauban.
Cînd am aflat despre Fecioarele din Vauban, am citit mai multe despre Verdun, oraș din marele Est, disputat de Prusia și de Franța. Azi e în Franța, ca să știți. Și așa am aflat că „bătălia de la Verdun“ au fost, de fapt, două: una în 1792, și alta în 1916. Ambele au faima de înfruntări foarte sîngeroase.
Verdun mai e vestit pentru ceva. Este locul de origine al drageurilor, bomboane alcătuite dintr-o amandă învelită într-o crustă de zahăr și miere. Ele au fost inventate în 1220 de un farmacist (farmaciștii aveau, în epocă, și monopolul comerțului cu zahăr) care căuta o metodă de a conserva amandele în timpul transportului. Și s-a gîndit să le învelească într-un sirop alcătuit din zahăr și miere. Vîndut întîi în spițerie, ca medicament (eficient pentru o respirație mai bună și pentru durerile de stomac, conform farmaciștilor), drajeul i-a cucerit și pe cei „sănătoși“. Și, așa, s-a lansat un produs de mare succes. Lumea a început să-l consume ca atare, să-l ofere la botezuri, la cununii, evocîndu-i-se eficacitatea în lupta cu sterilitatea. (Mi se șoptește în cască despre un raport al acestei idei cu teoria umorilor, dar nu acord atenție). Ulterior, învelișul dulce a mai primit alte adaosuri, alte arome, alte gusturi.
Verdun devine astfel capitala drajeurilor. Oaspeții de vază ai cetății devenite oraș sînt serviți cu acest produs-simbol al locului. De aici, drajeurile se rostogolesc pînă în Olanda și pînă la Constantinopol. (Nu dețin date cum că ar fi ajuns și la curțile domnești de la Iași și București, dar presupun că măcar la dulciuri boierii erau sincroni cu Europa). Trecând prin Verdun, Henric al III-lea și Henric al IV-lea au fost cadorisiți cu zeci de cutii de drajeuri. Ludovic al XIV-lea a devenit fan și le-a numit „condimente de cameră“, dînd ordin să i se facă și niște recipiente speciale, bombonierele de cristal ajunse pînă la noi. Mai zăbovesc în istoria drajeurilor menționînd că în 1777, o ordonanță regală retrage de la farmaciști monopolul fabricării drajeurilor, oferindu-l cofetarilor.
Revin la obiceiul verdunezilor de a oferi bomboane oaspeților, un obicei care, în cazul Fecioarelor din Verdun, s-a sfîrșit tragic. Așadar, sîntem în 2 septembrie 1792, zi în care Verdunul cade în mîinile prusacilor, după un asediu teribil început pe 29 august. Consiliul Municipal, pus în fața evidențelor, votează pentru predarea Verdunului în mîinile împăratului prusac. Comandantul francez Nicolas Joseph Beaurepaire, socotit unul dintre eroii Revoluției Franceze, își trage un glonte în cap pentru a scăpa de dezonoarea înfrîngerii.
Nu era pentru prima dată cînd Verdunul revenea între frontierele germane. Locuitorii s-au împăcat cu soarta și, dorind să-și normalizeze, oarecum, relațiile cu cuceritorii, au decis să-i ureze bun venit ducelui de Brunswick, comandantul oștirii.
Locuitorii au decis să o delege pe baroneasa de Lance și trei nepoate ale sale, care, împreună cu alte femei (doamna Tabouillot și fiica ei Claire, cele trei surori Watrin și altele) să-i ofere flori și drajeuri învingătorului (pe numele lui german Karl Wilhelm Ferdinand von Braunschweig-Wolfenbüttel). Care învingător, însă, de teama de a nu fi otrăvit, a refuzat drajeurile.
Domnia prusacă a fost de scurtă durată. În urma bătăliei de la Valmy, de pe 20 septembrie 1792, armata germană e silită să se retragă și Verdunul revine, în octombrie, în granițele franceze.
Noii conducători caută vinovații pentru trădare și, printre ei, se regăsesc femeile cu drajeurile. Care, judecate cu mînie revoluționară, sînt condamnate la moarte, alături de doi trei ofițeri, de cinci preoți și cîteva „persoane civile“. Doar două fetițe au fost scutite de condamnarea la moarte, alegîndu-se cu doar 20 de ani de pușcărie.
Execuția trădătorilor de la Verdun, printre care și Fecioarele (numite, în bloc, deși unele din grup erau femei căsătorite) are loc pe 23 aprilie 1874. Ea se va face cu noua invenție a Revoluției Franceze, ghilotina, impusă francezilor și, apoi, lumii, în același timp cu Carta Drepturilor Omului. Dreptul la ghilotină nu e scris acolo, dar el s-a aplicat, în Franța, pînă în 1977, cînd a avut loc ultima execuție, la Marsilia. În 1981, Franța a abolit pedeapsa cu moartea.
Pentru cei care am învățat că Revoluția Franceză a fost ceva luminos și esențial în istoria omenirii, un astfel de episod, ca al Fecioarelor din Verdun, mai schimbă puțin din perspectivă.
E de reținut o învățătură din această tristă poveste: nu oferiți bomboane oricui. S-ar putea să regretați după aceea.