Ai Weiwei este în deobște recunoscut drept una din cele mai importante figuri ale artei contem porane. Creațiile sale au fost expuse în marile galerii de artă ale lumii, bucurându-se de aprecierea criticilor și a publicului iubitor de artă. Însă dincolo de creațiile sale artistice, o altă dimensiune a existenței sale merită a fi subliniată, anume aceea de critic extrem de vocal al Guvernului chinez, mai ales în legătură cu nerespectarea drepturilor omului în R.P. Chineză și reducerea la tăcere a oponenților politici.
Volumul său, recent apărut, în traducere românească, la Editura Trei, reprezintă, dincolo de detaliile personale specifice unui volum de memorii, o veritabilă călătorie de-a lungul istoriei Chinei ultimului secol. Weiwei surprinde astfel, în însemnările sale, episoade istorice reprezentative ale Chinei, de la stingerea Dinastiei Qing, în 1912, la invadarea Chinei de către Japonia, existența Chinei naționaliste, conflictul dintre naționaliști și comuniști, emergența Chinei Populare (1949), momentele reper din evoluția R.P. Chineze, precum și ceea ce s-a numit Marea Revoluție Culturală (inclusiv „activitatea“ Gărzilor Roșii), prigoana și dramele specifice acelor ani și nu numai. De altfel, sintagma Revoluția culturală corespunde unui răstimp echivalent, pentru societatea chineză, cu o imensă tragedie umană, iar aceasta continuă să suscite interes deopotrivă în rândul istoricilor și al cercetătorilor.
Weiwei coboară atât de mult pe firul istoriei (până la începutul secolului trecut), pentru a face referire la momente din viața părinților și bunicului, dar și pentru a putea explica formarea și evoluția sa, umană și artistică. În fața încercărilor și traumelor timpurii, la care traiul în China Populară îl supusese, tânărul Ai Weiwei și-a creat un univers în care figura paternă a fost una dominantă, în ciuda faptului că apropierea emoțională dintre cei doi nu a fost una foarte strânsă; tatăl său – Ai Qing, scriitor fiind, reușea să strecoare, în poeziile sale, emoții autentice, grație unor „pârâiașe de onestitate și candoare“ – așa cum le numește autorul, fie ele și răzlețe, date fiind convulsiile politice care au zdruncinat China acelei perioade. Frământările lui Ai Qing, tatăl lui Ai Weiwei, erau însă cele ale unui true believer (aflat uneori în contact inclusiv cu Mao Zedong), preocupat de parcursul Chinei comuniste.
Născut în 1957, la Beijing, Ai Weiwei avea să înfrunte curând, alături de familia sa, efectele unor măsuri adoptate, la inițiativa lui Mao Zedong, de conducerea Chinei Populare, anume așa-numita Campanie împotriva Dreptei, inițiată de conducerea comunistă chineză cu scopul de a-i epura pe intelectualii considerați „dreptiști“, care criticaseră guvernul. Considerat dreptist de frunte (adică reprezentant al uneia din cele Cinci Categorii Negre, profund stigmatizate, alături de moșieri, chiaburi, contrarevoluționari și elemente negative) în rândul scriitorilor chinezi, tatăl său a fost exilat și obligat să se supună unui proces de „reeducare prin muncă“, ce a însemnat trimiterea familiei mai întâi în zonele îndepărtate și vitrege din nord-estul Chinei, iar mai apoi în orașul Shihezi, situat la poalele Muntelui Tian Shan din Xinjiang; era locul unde familia a fost silită să rămână timp de 16 ani. Sugestiv este faptul că, abia în contextul sfârșitului Revoluției Culturale, Ai Weiwei și familia sa au putut să revină în Beijing, în anul 1976.
Așa se face că, de la o vârstă fragedă, Weiwei a resimțit dimensiunea discreționară și violentă a regimului chinez, iar experiențele nefaste, din același registru, aveau să îi influențeze și mai târziu anii copilăriei, atunci când, în plină perioadă a Revoluției Culturale, perceput de ideologii regimului ca un exponent și furnizor de literatură și artă burgheză, tatăl său era din nou așezat în rândul dușmanilor poporului, laolaltă cu alte categorii în egală măsură blamate, precum troțkiștii și elementele antipartinice. Silit să crească într-un asemenea ambient, controlat și continuu supravegheat de mecanismele de represiune ale regimului, Weiwei și-a conturat, în mod explicabil, în anii copilăriei, o imagine despre lume fără prea multe nuanțe, una împărțită în două tabere antagonice, pe care vectorii de propagandă ai Chinei Populare o descriau folosind imagini, stereotipuri și tușe îngroșate, de care nu erau străine nici regimurile comuniste din restul lumii, inclusiv cele din Europa Răsăriteană: de o parte, tabăra imperialiștilor americani, în smoching și joben, însoțiți de „cățelușii lor lingușitori – englezi, francezi, germani, italieni, japonezi“, iar pe de altă parte, tabăra iubitorilor de pace – Mao Zedong și tulpinele de floarea-soarelui din jurul ei, reprezentată de popoarele din Asia, Africa și America Latină, aflate în lupta de eliberare de colonialism și imperialism. Cititorilor români mai vârstnici, ca și istoricilor sau celor care au cercetat primele decenii postbelice ale istoriei României, respectivele detalii le vor aminti, desigur, de retorica propagandei comuniste a regimului de la București, de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50 (aceea a contrastului dintre tabăra „iubitoare de pace“ a URSS și a democrațiilor populare, pe de o parte, și „tabăra imperialistă“, cea a ațâțătorilor la război, condusă de SUA, alături de statele occidentale, pe de altă parte), diseminată asiduu de regim prin intermediul unor periodice precum „Scânteia“ sau „Lupta de Clasă“ și nu numai.
Starea de spirit mai relaxată, specifică perioadei de după sfârșitul Revoluției Culturale și reîntoarcerii familiei lui Ai la Beijing, avea să fie reflectată cât se poate de fidel de una din poeziile scrise de tatăl lui Ai Weiwei, care își recăpătase o parte din privilegii, fiindu-i instalat (în casă cu șase camere, atribuită de Asociația Scriitorilor) inclusiv un telefon, lucru rar în epocă. Versurile poeziei sale, intitulată Fosila de pește, surprind trăirile multora din intelectualii din vremea lui Mao, care fuseseră trimiși în exil sau cărora însăși supraviețuirea le fusese amenințată: Ești tăcut, nici măcar nu respiri/Cu aripioarele și branhiile intacte, dar neputând să te miști/Stai fără să te clintești/ Nerăspunzând deloc lumii de afară/ Incapabil să vezi cerul și apa/Incapabil să auzi sunetul resacului/ Ca să trăiești mai departe, trebuie să lupti/ Înaintând prin luptă/ Chiar dacă te răpune/ Trebuie să-ți aduni toată energia pe care o ai“.
Revenind la volumul de memorii al lui Ai Weiwei, imboldul pentru scrierea acestuia a venit după arestarea artistului de către poliția chineză, în anul 2011, pe aeroportul internațional din Beijing. Regimul chinez avea să îl supună unui regim de detenție de-a lungul a 81 de zile, sub pretextul ascunderii unor venituri, care nu ar fi fost supuse impozitării. După eliberarea din detenție, Ai Weiwei a început să lucreze la viitorul volum de memorii, în primul rând din dorința de a putea transmite fiului său, ca o moștenire, propriile percepții legate de trecutul dramatic al său și al familiei sale, implicit al țării de origine (Ai Weiwei emigrase în SUA în anul 1981, unde a rămas până în anul 1993, revenind apoi în China, preocupat de starea de sănătate a tatălui său). De altfel, arestarea sa, tratamentul aplicat și mai apoi amenda exorbitantă care i-a fost impusă de autoritățile statului chinez – echivalentul a peste 2,4 milioane de dolari, aveau să declanșeze în rândul societății chineze un val de emoție în mediul virtual, simpatie spontană, precum și reacții concrete, neanticipate de regim. Ai Weiwei a primit donații și contribuții bănești de ordinul zecilor de mii, cele mai multe dintre ele reprezentând contribuții modeste, sub forma unor avioane din hârtie roz – făcute din bancnote de 100 de yuani împăturite și aruncate peste zidul studioului.
Angajamentul lui Ai Weiwei, asumat dincolo de orice risc, în apărarea libertății de exprimare și a drepturilor individuale, suprimate în China comunistă, a fost, de altfel, impregnat inclusiv în opera sa artistică, iar exemplul cel mai la îndemână în acest sens este creația sa intitulată Forever, reprezentând un conglomerat de biciclete (mijloc de transport larg răspândit în rândul chinezilor) sudate între ele, sugerând rigiditatea și controlul permanent impus de autoritățile chineze locuitorilor Chinei.
O fascinantă frescă a Chinei, de-a lungul ultimului secol, surprinsă de ochii unui artist și activist pentru drepturile omului.