Are pesimismul vreun folos? Roger Scruton abordează această problematică incitantă în volumul Foloasele pesi mismului și pericolul falsei speranțe, apărut recent în limba română, în care se conturează o anumită atitudine existențială conform căreia pesimismul poate fi cât se poate de util.
Autorul încearcă să răspundă mai multor întrebări, strâns legate de contradictoria ființă umană, a cărei iraționalitate ar fi ancorată în cortex, ceea ce ar determina „o falsă speranță“. De altfel, în prefața cărții, Scruton afirmă că nazismul, fascismul sau comunismul au apărut și s-au dezvoltat pornind de la falsele speranțe. Mai mult, temele care au determinat marile crime ale secolului trecut, cum ar fi lichidarea chiaburilor sau doctrinele rasiste naziste, au fost considerate de unii experți științifici ai epocii drept „decizii raționale, pe care știința le dovedise necesare“ (p. 9). Pornind de la „fricile lumii civilizate“ (identificate de Christopher Booker și Richard North în volumul Scared to Death), Scruton distinge două categorii: optimismul fără scrupule și pesimismul fără scrupule. Astfel, optimiștii fără scrupule ar fi aceia care „cred că necazurile și defectele omenirii pot fi depășite printr-un reglaj de mare amploare“ (p. 11). Din punctul de vedere al acestora, speranța nu mai este o virtute personală, ci „un mecanism de transformare a problemelor în soluții și a suferinței în exaltare, fără a mai lua în considerare dovezile acumulate în timp despre natura umană care ne arată că singura îmbunătățire ce ne stă în putință este îmbunătățirea de sine“. Pe de altă parte, fricile lumii civilizate ar dezvălui cealaltă față a optimismului fără scrupule: pesimismul fără scrupule care apare „atunci când falsa speranță se dezumflă“ (p. 10).
În primul capitol, Viitorul la persoana I, Scruton pornește de la ideea că progresul științific a fost privit de-a lungul timpului, de cele mai multe ori cu reticență. Un caz elocvent ar fi cel al lui John Ruskin care și-a exprimat dezacordul în privința construirii căilor ferate britanice. Dacă pentru filozoful englez construirea căilor ferate reprezenta o amenințare pentru pământ, ecologiștii moderni „deplâng pe un ton similar faptul că atunci când exploatăm pământul pentru obiective efemere tratăm ca mijloc ceea ce ar trebui respectat ca scop“ (p. 14). Autorul ia în discuție lumile imaginate de Samuel Butler în Erewhon sau de Aldous Huxley în Minunata lume nouă și observă că amenințarea distopică a mașinăriilor devine în prezent sursa unui optimism de tip nou, în care omul știe să-și controleze viitorul postuman care „promite capacități fizice și mentale sporite, imunitate în fața bolii și a degradării și chiar triumful asupra morții“ (p. 16). Piesa de teatru Cazul Makropoulos a lui Karel Čapek ar ilustra ideea că „mortalitatea este țesută inextricabil în viața noastră“. În același sens, Leon Kass vorbește despre binecuvântarea finitudinii, pe care o definește drept legătura strânsă dintre lucrurile pe care le apreciem și efemeritatea vieții. Pe de altă parte, Robert Kurzweil, un propovăduitor al viitorului postuman, consideră că, în aproximativ 40 de ani, natura umană va fi depășită de tehnologie. Lumea imaginată de Kurzweil poate fi întrucâtva întrezărită astăzi în spațiul virtual al internetului, în care oamenii au devenit deja „avataruri care se scrutează unele pe altele prin vidul înghețat al cyberspațiului“.
Optimiștii, crede Scruton, vor privi mereu către orizontul unui „nou viitor“, în timp ce pesimiștii vor rămâne captivi într-un „trecut reînnoit“. Atitudinea recomandată de autor ar fi, nu pesimismul generalizat, ci „doza ocazională de pesimism care temperează speranțele, ce altfel ne-ar putea distruge“ (p. 24).
Urmează șapte capitole denumite după tipul de sofism, identificat în relație cu problematica analizată. Astfel, în Sofismul celui mai bun caz, Scruton distinge între optimismul scrupulos și optimismul fără scrupule. Optimismul scrupulos „cunoaște foloasele pesimismului și ne spune când este cazul să aplicăm o doză de pesimism planurilor noastre“. Diametral opus este optimismul fără scrupule care „ascunde salturi de gândire, care nu sunt acte de credință, ci refuzuri de a accepta că rațiunea și-a retras sprijinul“ (p. 27). Acest tip de optimism „nu ia în calcul costul eșecului și nici cazul cel mai rău“, imaginând cel mai bun rezultat. Este cazul jucătorului care crede cu obstinație în câștigul său, așa cum a fost reprezentat de Dostoievski în Jucătorul. Acesta ar ilustra tipul optimistului fără scrupule din orice domeniu. Optimistul fără scrupule este, consideră autorul, „singur pe lume“, în timp ce oamenii scrupuloși „moderează optimismul cu o doză de pesimism“. Aceștia ar avea o atitudine de tip „noi“ reflectată într-o „poziție ironică față de aspirațiile omenești, considerând că realizările sociale cele mai importante sunt efectul colateral impredictibil al aranjamentelor noastre, iar nu țeluri colective împărtășite“ (p. 44).
Sofismul că ne naștem liberi pornește de la afirmația lui Rousseau din Contractul social că omul se naște liber. Sunt analizate conceptul de libertate, ideile sofistice ale Revoluției Franceze (care au influențat gândirea modernă despre libertate), raportul stăpân-sclav din filozofia hegeliană, precum și concepția kantiană referitoare la libertate. Autorul consideră că Revoluția din mai 1968 (pe care a trăit-o pe viu la Paris), plină de influențe maoiste, care își propunea demolarea unor instituții consacrate, chiar dacă nu a reușit, a lăsat urme adânci în gândirea academică occidentală, în curriculumul umanist, în care sofismul că ne naștem liberi „îndeamnă la distrugerea oricărei practici care consfințește ierarhia, disciplina și ordinea“ (p. 61).
Sofismul utopiei este motivat, crede autorul, nu din perspectiva unei erori logice, ci a unei structuri mentale care este indiferentă la adevăr. Scruton pleacă de la observația lui Aurel Kolnai conform căreia mintea utopică „este formată de o anumită nevoie metafizică și morală de a accepta absurditățile nu în ciuda caracterului lor absurd, ci tocmai datorită lui“ (p. 65). Potrivit aceluiași filozof, mintea utopică „stă la temelia politicilor de masă ale nazismului și comunismului“. În viziunea lui Scruton, utopia reprezintă drumul către totalitarism. Ilustrative pentru sofismul utopiei ar fi teoriile lui Marx sau Sartre, care configurează sau legitimează societatea totalitară.
Sofismul sumei nule se concentrează în jurul ideii că „dacă există o pierdere, cineva are de câștigat de pe urma ei“ (p. 84). Doctrinele socialiste, în general optimiste, dar nu singurele, aplică acest sofism. Consecințele unei astfel de atitudini pot fi observate la nivel geopolitic (de exemplu, ajutoarele acordate lumii a treia sau țărilor în curs de dezvoltare). Un aspect interesant al sofismului sumei nule ar fi acela că permite „apariția resentimentelor transferabile“. Astfel, „cei care își pun speranțele într-un viitor binecuvântat, vor sfârși adesea prin a acumula resentimente transferabile“ (p. 88).
Sofismul planificării este, afirmă Scruton, înrudit cu sofismul sumei nule și constă în ideea că „putem înainta către scopurile noastre colective doar dacă adoptăm un plan comun, pe care-l ducem la îndeplinire sub conducerea unei autorități centrale, precum statul“ (p. 99). Scruton analizează, între altele, mecanismele funcționării Comisiei Europene, observând creșterea nemăsurată a aparatului birocratic și reglementările stufoase și uneori absurde.
Sofismul spiritului în mișcare ar consta în asimilarea „în spiritul vremii a tuturor faptelor din lumea în care trăim, inclusiv a propriilor noastre proiecte“ (p. 129). Înțelegerea greșită a conceptului hegelian de Zeitgeist a devenit, în viziunea lui Scruton, „o unealtă retorică pentru a justifica inovația în orice domeniu și pentru a raționaliza repudierea masivă a trecutului“. Acest sofism aplicat în arhitectură, bunăoară, este astăzi „dușmanul fatal al designului urban așa cum s-a vădit în timp“ (p. 150). Afirmația lui Heidegger, potrivit căreia „noi învățăm să locuim numai construind“, i se pare a fi autorului cât se poate de adevărată, deoarece „a construi și a locui sunt două fațete ale unei singure acțiuni“, iar arhitectura reprezintă „arta așezării“.
În Sofismul agregării, autorul ia în discuție principiile Revoluției Franceze, liberté, égalité, fraternité, pe care le pune sub semnul unei „exaltări utopice“. De asemenea, liberalismul ar sta tot sub semnul sofismului agregării. Libertatea și egalitatea nu pot fi conciliate, în viziunea lui Scruton, iar exemplele oferite sunt din cele mai diverse domenii, de la justiție până la politică și educație. Autorul se întreabă la finalul analizei sofismelor: „ce să facem atunci și cum să ne protejăm de falsele speranțe ale celor care ne înșală?“ (p. 164). Răspunsurile la aceste întrebări se regăsesc în ultimele trei capitole ale volumului.
În Eschive în fața adevărului sunt prezentate câteva ideologii (antiamericane sau de stânga) care ar reprezenta „strategii de ocolire a adevărului“. Se oferă ca exemplu cazul lui Chomsky, un înverșunat antiamerican care se bucură, la fel ca mulți alți antiamericani, de toate avantajele libertății de opinie americane. Un alt exemplu este cel al unui nou curent academic apărut în anii ’60 ai secolului trecut, considerat a fi plin de „înspăimântătoare confuzii intelectuale“. Un ilustru exponent ar fi Louis Althusser, al cărui volum Pour Marx este caracterizat de Scruton ca fiind plin de „mostre de goliciune solidă“, in com prehensibilitatea cărții fiind „un garant al relevanței“. Revista de stânga „Tel Quel“, apărută în descendența lui Althusser, ar fi avut drept colaboratori „mulți fabricanți de idei de două parale“, cum ar fi: Derrida, Kristeva, Sollers, Deleuze, Guattari. Stilul acestora ar fi impus „o păsărească intelectuală“ perpetuată astăzi în scrierile unor oameni importanți, care conduc universități de renume. Modul de a scrie „subversiv și neinteligibil“ ar fi reprezentat singura condiție pentru ca acest tip de autori să acceadă în toate bibliografiile științifice obligatorii, fapt pe care Scruton îl deplânge, considerându-l „un dezastru intelectual comparabil cu incendierea bibliotecii din Alexandria sau cu închiderea școlilor grecești“ (p. 183).
În Trecutul nostru tribal, Scruton consideră că, față de eul colectiv specific tribului primordial, putem să construim un noi „flexibil, rezonabil, caritabil, care decurge din libertatea individuală“, susținând că „lumea este un loc mult mai bun decât vor optimiștii să credem: și tocmai de aceea avem nevoie de pesimism“ (p. 200). Soluția din penultimul capitol, Prezentul nostru civilizat, ar fi următoarea: „se cuvine să recunoaștem că orice libertate, bucurie sau afecțiune pe care o putem câștiga pentru noi înșine depinde de cooperarea cu oameni la fel de slabi și de egocentrici ca noi. Pe scurt, se cuvine să înlocuim falsele speranțe cu speranțe adevărate, unitatea cu ironia și răzbunarea cu iertarea“ (p. 223). În finalul volumului, în capitolul Viitorul nostru uman, viziunilor despre viitor, sumbre, ale distopicilor sau supra-tehnologizate ale post-umaniștilor, autorul le opune o viziune mult mai ancorată în realitate, și anume „aceea de a privi condiția noastră actuală cu ironie și detașare și de a căuta să înțelegem cum putem trăi în pace cu ceea ce descoperim“ (p. 227).
Cartea lui Roger Scruton este o interesantă și provocatoare călătorie în jurul conceptului de pesimism, o abordare multidirecțională (trecut, prezent, viitor) și transdisciplinară (istorie, politică, literatură, artă, filozofie) a modului de a gândi, simți și acționa specific ființei umane. Volumul este, nu în ultimul rând, și un studiu practic, scris într-un stil alert și captivant, despre buna întrebuințare a pesimismului.