Sfârșitul Creștinătății, cartea scrisă de Chantal Delsol, care a aprins ample dezbateri în mediul intelectual francez și care a stârnit reacții ardente în special din partea stângii – spre exemplu, publicația „Le Monde“ aseamănă lucrarea cu o lungă și nu tocmai întemeiată plângere care se bazează pe un punct de plecare discutabil1 – a fost publicată în limba română la un an distanță de la apariția ei, grație traducerii eseistului și teologului Teodor Baconschi, care însoțește lucrarea cu un cuvânt introductiv focalizat pe luciditatea analitică a filosofului francez: „Chantal Delsol, între propria tradiție și propria luciditate“. Un eseu surprinzător și cuprinzător al unui universitar care nu tratează cu mănuși problema tradiției devine în sine un eseu despre luciditate, cu mențiunea că nu aceasta este miza lucrării, ci relatarea de la distanța critică necesară a declinului Creștinătății, adică a anvelopei exterioare căii lăuntrice numite creștinism. Chantal Delsol, pe care intelectualitatea preponderent stângistă a Franței o consideră nonconformistă, este un filosof lucid și distan(ța)t critic de problema în dezbatere, încercând o abordare neutră a unei teme care stârnește patimi și reacții puternic ideologizate. Surprinzător este că aceste reacții nu vin în principal din partea celor care pledează pentru continuare într-o formă adaptată a civilizației creștine care numără șaptesprezece veacuri, ci din partea celor care i-au grăbit cumva sfârșitul. Agonia Creștinătății este acea perioadă de două secole, începând cu Revoluția Franceză, când, intrată în faza de declin, încearcă să supraviețuiască.
Se cuvine, de la bun început, să facem o distincție necesară între creștinism – calea lăuntrică, dogma – și Creștinătate – modelul cultural bazat pe morala creștină – care fac obiectul analizei noastre. Nu un sfârșit al creștinismului este anunțat în paginile lucrării, ci al Creștinătății la care „gândirea creștină a renunțat pe nesimțite“ (p. 23). Această agonie este datorată eșecului fiecărei încercări de conciliere a creștinismului cu modernitatea sau fiecărei încercări de impunere, cum au fost cele prin intermediul fascismelor (Mussolini, Salazar, Franco), înțelese ca revoluții ale „ordinii capabile să stopeze barbaria modernă“ (p. 28). În loc să fortifice creștinismul, experimentele corporatiste și fasciste l-au slăbit, iar această slăbire a dus la prăbușirea Creștinătății. Au contribuit la această demantelare scientismul și dezvrăjirea lumii, iar rezultatul erodării soclului a fost acela al înclinării fără putința de stopare a însuși edificiului: „Ca structură culturală, Creștinătatea s-a prăbușit odată cu soclul care o menținea în viață, credința într-un adevăr transcendent, altfel spus, într-un Dumnezeu venit în această lume“ (p. 31). Dar, subliniază autoarea, dezvrăjirea și erodarea Creștinătății nu conduce la instituirea unei societăți ateiste, ci la o simplă pășire în altă paradigmă, sincronă cu instituirea postmodernității. Se deschide, așadar, un nou orizont temporal – Chantal Delsol optează pentru un termen „păgân“ pe care îl utilizează în subtitlu pentru a ilustra o clasică schimbare de paradigmă în termenii raportului dintre religie și putere politică, care derivă din vocația universală a creștinismului, atâta vreme cât în această lumină se definește modelul cultural al Creștinătății: „Ceea ce numim Creștinătate este o rețea deasă, care presupune o influență durabilă asupra legilor și moravurilor“ (p. 36) – care implică și un nou orizont paradigmatic:
„Faimoasa dezvrăjire a lumii s-a trezit, ea însăși, dezvrăjită. Sfârșitul Creștinătății nu este urmat de ateism și nihilism, ci de noi mituri și idealuri. Nici civilizația, nici morala nu se încheie odată cu Creștinătatea. Ambele se reorientează și urmează căi nebătute. Nu trăim acum o pogorâre în iad și nici pierderea completă a ceea ce definește umanitatea. Este, mai curând, vorba despre o schimbare de paradigmă – pe care o putem socoti radicală și discutabilă –, dar care pledează, nu mai puțin, pentru principii, perfect onorabile. Deși bântuit de coșmarul decadenței, magistrul meu, Julien Freund, vorbea despre un Nou Timp. Preiau această formulă. Noul Timp al filosofiilor păgâne, inevitabil redescoperite după ce am respins transcendența“ (p. 35).
Odată explicat ca schimbare paradigmatică, Sfârșitul Creștinătății nu poate fi citit în grila radicalismului de care este acuzată autoarea. Mai mult, în lectura cărții explicația vine într-un firesc al receptării. E posibil să fie o simplă impresie personală, fiind pregătit în prealabil asupra perspectivei lui Chantal Delsol de teologii Teodor Baconschi și Cristian Muntean. Totuși, normalitatea explicației și echilibrul în raport cu fluxul acaparator al ideilor, păstrarea echidistanței relative față de acestea, având la bază și dosarul complex al unor opere fundamentale, fac din cartea lui Chantal Delsol un motiv de reflectare asupra modului în care gândirea creștină a abandonat Creștinătatea ca proiect politic, respectiv a modului în care creștinismul are o șansă de revigorare/ reîmprospătare în afara ambițiilor politice.
Înainte de a înțelege ce rămâne după căderea Creștinătății, se impune a înțelege cele două tipuri de inversiune pe care le-a adus Creștinătatea începând cu zorii secolului al IV-lea, în perioada împăratului Constantin (nu neapărat prin edictul de la Milano din 313, care proclamă toleranța religioasă), și în zorii noului mileniu: o inversiune morală, mai întâi, apoi o inversiune filosofică, ontologică mai precis. Inversiunea morală ia în discuție abandonul vechii morale păgâne, a celei stoice, în favoarea celei creștine, care la rândul ei este slăbită începând cu 1789, an al revoluției ale cărei efecte și consecințe pot fi citite limpede abia de la distanța zilei de azi: „Inversiunea normativă pe care o vedem în acțiune, prin intermediul unei calme evoluții decisive (din secolul al XIX-lea și al XX-lea) reprezintă aproape întru totul contrariul celei consumate în secolul al IV-lea. Ea ilustrează, ca să spunem așa, inversiunea inversiunii“ (p. 54). Schimbarea normativă se bazează pe cea filosofică, ontologică și teleologică, în care, după abandonul religiei primare, a măreției universului, a cosmoteismului, se instituie complicația și sofisticarea monoteismului creștin asociat conceptelor de transcendență, revelație, interiorizarea subiectului (p. 68). În inversiunea prefigurată încă de la finalul secolului al XVIII-lea se anunță o reîntoarcere la universalism și panteism: „Pe locul Creștinătății surpate nu se instalează domnia crimei, nihilismul și materialismul extern, ci, mai curând, morala stoică, păgânismul și spiritualitățile arhaice“ (p. 70), care sunt în consonanță cu ecologismul, în esență o formă de panteism. Sfârșitul Creș tinătății înseamnă și o re întoarcere la o ordine morală anterioară, care poate exista în afara prescripției creștine, și la gândirea stoică.
Cum rămâne cu creștinismul? În locul unei morale publice care se ex rimă în termenii unei „filantropii plângăcioase și victimizante“ se instituie una post-evanghelică originată în interpretări umanitariste ale eticii creștine. În locul unui apostolat tăcut și discret al slujitorilor Bisericii se instituie apostolatul smerit. Dincolo de morală, creștinismul se dezvoltă interior: „Cel ce crede în Hristos – deci într-o formă de transcendență – ține aceasta pentru el, și nu în vitrină, căci tot ce contează este viața laolaltă“ (p. 102), iar Bisericii îi rămâne calea desăvârșirii ca instituție minoritară: „O Biserică minoritară are mai mult ca oricând vocația desăvârșirii, căci, în sânul ei, orice comportament greșit accelerează declinul deja antamat“ (p. 119). Asupra acestei dimensiuni interioare – dimensiunea veritabilă a Bisericii – insistă și cei doi teologi care m-au orientat spre această lectură. Chantal Delsol nu neagă, ci separă apele, afirmă traducătorul și prefațatorul Teodor Baconschi, observând că „după etapele istorice deja consumate, creștinismul nu mai poate convinge decât prin exemplaritatea spirituală și morală a celor care-l trăiesc autentic“ (p. 12), adică nu poate fi vitalizat prin utopii. Ceea ce este valid pentru Creștinătatea occidentală va deveni valid și pentru cea orientală, constată pr. Cristian Muntean, șansa menținerii creștinismului depinzând de asumarea interioară, de „nevoia creștinului de azi de a fi exemplu, pe seama unor virtuți tăcute“, însemnând ascultare față de poruncile evanghelice și asumarea de virtuți teologice, tinzând spre „creștinismul primar de care ne-am depărtat“2. Eroii Bisericii creștine devin cei ai răbdării și ai iubirii smerite.
________________________________________
1 A se vedea textul lui Matthieu Giroux (2021), „Le Fin de la chrétiénté: le pamphlet de Chantal Delsol contre la postmodernité“. „Le Monde“. 1 decembrie.
2 Cristian Muntean. (2022). Creștinătate fără creștinism? Articol acceptat a fi publicat în revista literară „Libris“, nr. 3 (21).