Cuvintele subliniate în titlul Editorialului îi aparțin lui Allan Bloom și se găsesc în The Closing of the American Mind (1987), o carte care m-a marcat profund, când am citit-o prima dată, în traducerea Monei Antohi, sub titlul Criza spiritului american (Editura Humanitas, 2006). Prefațată de colegul și prietenul autorului, romancierul Saul Bellow, cartea are, în versiunea românească, și o excepțională postfață datorată lui Sorin Antohi, Recitindu-l pe Allan Bloom după douăzeci de ani. Am dat întâmplător peste carte, făcându-mi ordine (tot provizorie!) în bibliotecă. Preocupat cum sunt dintotdeauna de soarta școlii românești, reîntâlnirea cu Allan Bloom mi s-a părut providențială. Îmi displac cuvintele mari, dar, într-un caz ca acesta, nu mă pot lipsi de ele. Deși Bloom se ocupă doar de universitatea americană din anii 1960-1980, iar, în ceea ce mă privește, eu nu m-am referit decât tangențial la criza actuală a universității de la noi, analiza profesorului american conține foarte bune premise pentru o dezbatere mai largă pe tema școlii românești de astăzi în întregul ei. În termenii lui Bloom, educația liberală este aceea care își propune ca sarcină principală „să-l sprijine pe elev să-și împlinească natura umană împotriva tuturor forțelor deformante ale convenției și prejudecății“. Cu alte cuvinte, să-și pună întrebări esențiale, precum „Ce este omul?“ sau „Cine sunt?“ și „să devină conștient că răspunsul nu e nici evident, nici, pur și simplu, indis po ni bil și că nu există o viață serioasă în care această problemă să nu fie o preocupare continuă“. Trei sunt pilonii concepției lui Bloom: studiul prioritar al umanioarelor, altfel spus, al discipline lor clasice formatoare; rolul profesorului, dascăl, guru, maestru, model; autoritatea de care acesta trebuie să dispună pentru a-și învăța elevii să gândească în mod liber. Despre cel dintâi, am scris în ultimul timp de mai multe ori chiar în această pagină. Ideii că nu există educație fără o învățătură transmisă și garantată de autoritatea dascălului i-am consacrat discursul pe care l-am rostit cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Cluj, publicat ulterior de Marta Petreu în revista „Apostrof“. Despre faptul că ucenicul trebuie învățat să gândească cu capul lui sau, mai degrabă, despre opreliștile puse în calea educației liberale de un main stream radical greșit din școala actuală, voi spune câteva cuvinte mai departe. Nu înainte de a cita din Bloom două pasaje lămuritoare. „Punctul de vedere al profesoru – lui nu este arbitrar, scrie Bloom. El nu depinde pur și simplu de ce cred stu – denții că vor sau de ceea ce se întâmplă să se afle în acest loc sau în acest timp, nici nu-i este impus de cerințele unei anumite societăți sau de capriciile pie – ței. [Profesorul] e, în fond, vrând-nevrând, călăuzit de conștiința – sau ghicirea – faptului că există o natură umană și că misiunea lui e să-i sprijine realizarea.“ În continuare, un alt citat, ceva mai amplu: „Cu toate că ar fi o nebunie să credem că învățătura din cărți reprezintă ansamblul educației, ea e necesară întotdeauna, mai cu seamă în epocile caracterizate printr-o sărăcie a modelelor vii de posibile tipuri umane superioare. Însă învățătura din cărți este cam tot ce poate oferi un profesor. […] Tot ce poate spera este ca învățătura lui să-și pună amprenta asupra vieții studenților. [În ce-i privește pe studenți, cei mai mulți] vor fi mulțumiți cu ceea ce prezentul nostru consideră drept relevant; alții vor manifesta un entuziasm care va descrește atunci când familia sau ambiția le oferă alte obiecte de interes; un număr mic dintre ei își vor petrece viața într-un efort de a fi autonomi. Pentru aceștia din urmă, mai ales, există educația liberală“. Cum toate acestea nu puteau fi spuse mai bine, să-mi urmăresc ideea promisă și să semnalez (a câta oară?) unele din opreliștile puse de „pedagogii de școală nouă“ în calea educației liberale, provenite, majoritatea, din political correctness, stupida doctrină decedată și dezgropată de câteva ori în ultima jumătate de secol, ca statuia lui Stalin din Căința, filmul gruzin, din anii 1980.
Prima este concepția egalitaristă dominantă în gândirea socialistă și, e totuna, comunistă. Aceasta nu preconizează doar egalitatea de șanse, cum ar fi corect, ci egalitatea pur și simplu, ceea ce înseamnă că, în loc de a identifica diferențele inerente dintre indivizii umani și de a încerca să-i ofere fiecăruia șansa potrivită, educatorul le ignoră, ca și cum n-ar exista, iar urmarea este nivelarea în jos, altfel spus, triumful mediocrității. A doua opreliște constă în așezarea la baza formării tinerilor a științelor exacte, prin abandonarea învățământului clasic umanist. Consecința este că școala nu mai formează oameni, ci specialiști. Sigur, specialiștii fac viața oamenilor mai bună, dar nu joacă decât un rol limitat în formarea omului. Ei nici nu-și propun să-i determine pe tineri să-și realizeze potențialul uman. Tendința cu pricina este responsabilă și de căderea în dizgrație a studiului limbii și al literaturii sau al istoriei. Nu mai e nevoie să spun că, dacă astăzi se vorbește și se scrie cu mari greșeli, este pentru că gramatica nu se predă în liceu, iar retorica a devenit o necunoscută chiar și pentru profesori. O consecință la fel de gravă constă în confuzia, pe care am tot denunțat-o, între cunoștințe și competențe, când ne referim la gimnaziu și la liceu. De altfel, cunoștințele creează competențe, și nu invers. Școlii generale n-ar trebui să i se pretindă să creeze meșteri, lucrători manual, oricât a evoluat noțiunea de manualitate în epoca IT, altfel spus, oameni înzestrați cu abilități tehnice, ci, din contra, ea ar trebui să le furnizeze tinerilor cunoștințele necesare dezvoltării acelor abilități intelectuale și practice care să facă din ei cetățeni cultivați și pricepuți, morali, onești și responsabili, în stare să-și ia viața pe cont propriu și să fie de folos societății. Cu alte cuvinte, oameni întregi la trup și la minte. Bloom observă un lucru neliniștitor: „Faptul că nu mai sunt citite cărțile bune [ale marilor clasici] slăbește vederea și întărește cea mai pernicioasă înclinație a noastră [a celor de azi] – credința că tot ce există e aici și acum.“ (În Istoria critică, am consacrat prezenteismului remarcat de Bloom câteva pagini din Postfață.) E ciudat să constați că școala secolului XXI, deschisă tuturor și dotată cu mijloace didactice superioare celor din toate timpurile, produce pe bandă rulantă indivizi inculți sau, cum li se spune, analfabeți funcțional, deopotrivă lipsiți de cunoștințe și incompe – tenți, și, ca o consecință imediată, tipi primitivi, violenți, fără bun-simț și fără cea mai elementară conștiință. Cauza este aceea că însușirile care constituie reversul acestor defecte nu se deprind în laboratorul de fizică sau de chimie, ci la orele, tot mai puține și tot mai sărace, de umanioare. (Cuvânt dispărut din dic ționare.) Pe scurt, din cărțile bune pentru toate anotimpurile istoriei. O a treia opreliște vine dinspre întreținerea ideii greșite despre ceea ce înseamnă adevăr și, respectiv, fals. Ab – solutizarea adevărului nu ne ajută să ne dezvoltăm gândirea, ci, din contra, ne întărește în convingerile proprii până la excluderea oricărei dispoziții spre dia log, confruntare, dezbatere și, în definitiv, până la renunțarea la orice formă de socializare. (Firește, dacă nu conside răm că rețelele sociale constituie mijoace de… socializare!). În aceste condiții, toate afirmațiile trec drept categorice, toate adevărurile sunt considerate absolute, iar convingerile iau naștere dintr-un mod de gândire caracteristic societăților autoritare, dar n-au ce căuta în cele demo cratice, pe care le pune în pericol, fiindcă absolutizarea gândirii este aceea care dă naștere absolutismului politic, indiferent de culoarea lui locală. În fond, nici nu e vorba de gândire în sens propriu, ci de ideo logie sau de credință, care îl transformă pe omul liber într-un membru obli gat la o fidelitate necondiționată față de grupul, de comunitatea sau de socie tatea de care aparține. În concluzie, concepția actuală, dominantă în școala românească, este iliberală și se înscrie în curentul de ostilitate, tot mai des întâl nit în lumea contemporană, față de libera – lism în general, ca și față de tot ce ține de o gândire independentă, unica în stare să creeze valori în toate domeniile. Dat fiind că situația pare să fie aceeași pretutin deni, lumea noastră are mare nevoie de o nouă Magna Carta, pe modelul celei proclamate de regele John al Angliei la începutul secolului XIII. În fine, a patra opreliște constă în reducerea cunoștințelor la informații, ceea ce transfor mă evaluarea într-un proces punctual de identificare a răspunsului corect, prin, de exemplu, recurgerea la testele-grilă, inclusiv la literatură. Procedeul blochează, de fapt, procesul de gândire. Urmarea este dublă: elevul nu-și va face o idee corectă despre ce este literatura, reducând-o eventual la gazetărie (Bloom remarca faptul acum treizeci și cinci de ani) sau la o formă de comunicare; și nu va înțelege niciodată de ce cititul cărților are cu adevărat o legătură cu viața lui, ca să nu mai vorbim că nu va avea nici cea mai mică idee de importanța rolului pe care literatura l-a jucat în viața înaintașilor lui.
Nu pot să nu spun în încheiere că, dacă satisfacția prilejuită de recitirea cărții lui Bloom n-a fost cu nimic mai prejos față de aceea de la prima lectură, un gust amar mi-a rămas constatând că uriașul ecou al cărții la apariție (peste un milion de exemplare vândute numai în SUA), contestările, blamurile incluse, n-au reușit nici măcar să pună capăt crizei universității americane, „închiderii“ ei într-o carapace, darămite să schimbe trendul general. În anii noștri, nefastul model a fost importat de unele țări europene și, iată, și de România, care a ratat sistematic după 1989 câteva bune ocazii de a reforma școala în spirit liberal, ivite înainte ca mediocritatea iliberală să facă legea. De aici, gustul amar la relectura cărții lui Bloom după cincisprezece ani: dacă nici analiza lui strălucită, nici ecoul cărții în mediile intelectuale n-au putut împiedica perpetuarea și răspândirea în Occidentul european a crizei din universitatea americană, ce speranțe să ne punem noi, cei din România de astăzi, într-o școală mai bună și, implicit, într-o societate mai bună? Mai cu seamă că e la mijloc un cerc vicios: cei care sunt convinși că reformează o școală fără temelie doar punându-i un acoperiș nou (vai, găurit din capul locului – apă de ploaie!) sunt ei înșiși un produs al aceleiași școli fără temelie, cu vechiul ei acoperiș găurit cu tot.