Nu am citit multe elogii funebre la dispariția recentă a unei personalități excepționale: Mihail Gorbaciov. S-ar putea crede că eroul a ieșit din zona de interes a contemporanilor noștri, deși evenimentele care se petrec acum în fostul spațiu sovietic sugerează mai degrabă contrariul. Nu există mai elocvent elogiu închinat ultimului secretar general al PCUS decât simpla listă a deciziilor capitale pe care el le-a luat de-a lungul celor aproape șapte ani în care s-a aflat la putere.
Martie 1985. Este ales secretar general al PCUS, deci primul om din țară, un tânăr (după criteriile Kremlinului) aproape necunoscut. Puțini știau că bunicii săi, țărani ceva mai înstăriți, trecuseră amândoi prin Gulag și că unul dintre ei rămăsese handicapat, în urma torturilor suferite în anchetele NKVD-ului.
Toamna 1986. „Ca-n basme e-a cuvântului putere“: versul lui Coșbuc primește o confirmare neașteptată. Termenii glasnosti și perestroika (însemnând „transparență“ și „restructurare“) devin termenii-cheie ai noii politici sovietice. Utilizați inițial cu scopul de a moderniza economia, ei s-au generalizat cu o iuțeală tulburătoare: oamenii au extins rapid pretențiile de transparență la nivelul întregii societăți. Teroarea de factură secretă și monolitică, imaginată de Lenin și de Stalin, ca bază a regimului comunist, se fisurează astfel grav în însăși temelia ei, pregătind iminenta prăbușire.
Decembrie 1986. Andrei Saharov, simbol al opoziției pașnice la comunism, este eliberat din exilul său, revine la Moscova și își reia activitatea politică. Se permite tipărirea în marile edituri rusești a operelor lui Osip Mandelștam, Iosif Brodski, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Alexandr Soljenițîn și a altor mari autori până atunci interziși.
Decembrie 1986. Gorbaciov semnează decretul de grațiere a tuturor deținuților politici din URSS. Se închidea astfel o paranteză sângeroasă deschisă cu aproape 70 de ani în urmă de către Lenin, în primii ani ai teroarei roșii. Zeci de mii de oameni părăsesc Gulagul.
Decembrie 1987. Are loc la Casa Albă o întâlnire Reagan-Gorbaciov: prin înțelegerile stabilite cu acel prilej, se pune capăt șantajului atomic reciproc și se încheie, de fapt, Războiul Rece.
Iunie-Decembrie 1989. În decurs de doar câteva luni, regimurile comuniste din țările Est-Europene cad unul după altul. Contrar poziției sovietice curente și contrar doctrinei Brejnev a „suveranității limitate“, Gorbaciov interzice Armatei Roșii să intervină. Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia, Bulgaria și România își recapătă astfel libertatea.
Vara 1989. Congresul Deputaților Poporului, noul Parlament de la Moscova ales, la propunerea lui Gorbaciov, printr-un scrutin parțial liber, dezbate reforma dreptului la proprietate. Ceva mai târziu, va vota un act istoric: „Declarația drepturilor și libertăților individului în URSS“.
Iunie 1990. Se desființează Pactul de la Varșovia și CAER.
August 1991. Eșuează puciul pus la cale de opoziția comunistă dură din PCUS, în timpul absenței lui Gorbaciov din Capitală. Poporul Moscovei, în frunte cu Elțîn, îi împiedică pe puciști să preia puterea. Gorbaciov se întoarce glorios la Moscova și revine în fruntea țării.
Decembrie 1991. Trăgând concluziile din dezmembrarea în fapt a URSS, prin declararea independenței de către principalele republici sovietice (Țările Baltice, Gruzia, Moldova, Armenia, Ucraina etc.), Mihail Gorbaciov anunță oficial la radio și televiziune desființarea Uniunii Sovietice ca entitate statală. Ceea ce visaseră timp de decenii sute de milioane de oprimați se realizează natural și rapid, ca printr-un miracol.
Toate evenimentele enumerate mai sus, care au schimbat fața lumii, l-au avut drept autor pe Mihail Gorbaciov. Născut într-un sat dintr-o provincie îndepărtată a Imperiului, pe jumătate rus (după tată), pe jumătate ucrainean (după mamă), acest miraculos și divin personaj, ivit pe neașteptate, a modificat, aproape fără să-și dea seama, sensul evoluției istoriei contemporane. Pentru câțiva ani, atunci, între 1985 și 1995, degetul lui Dumnezeu s-a oprit și asupra acelei părți nefericite a umanității, pe care credeam că o uitase. Dar se pare că Dumnezeu nu uită niciodată.