Scrie critică literară, e poetă, prozatoare, eseistă. Conduce revista și Editura Neuma. Andrea H. Hedeș este unul din numele în evidentă ascensiune ale publicisticii culturale.
Cristian Pătrășconiu: Unde e zona de maxim confort (și plăcere) pentru dumneavoastră din tot ce înseamnă literatură – ca specii, subdiviziuni, ș.a.m.d.?
Andrea H. Hedeș: Primul manuscris cu care m-am prezentat la o editură a fost unul de proză. S-a întâmplat ca demersul acela să nu se concretizeze și să debutez cu poezie, relativ târziu, la 31 de ani, însă până atunci adunasem câteva manuscrise de proze scurte, un roman în trei volume și povești. Din acestea am publicat până acum doar o selecție din prozele scurte. Între timp, am mai scris și publicat un roman și acum am mai încheiat unul pe care intenționez să îl public anul viitor. Proza și, mai cu seamă romanul înseamnă terra ferma pentru mine. Dacă poezia e o sculptură în bob de orez, romanul e o catedrală, iar catedrala înseamnă un spațiu care promite accesul la o altă dimensiune, mai presus de noi. Romanul, cu provocările arhitecturale și de revrăjire a lumii, prin promisiunea, aruncată cititorului, de revelare a unei alte dimensiuni, este astăzi, chiar mai mult decât la început, zona de plăcere, cum bine spuneți. Mai puțin de confort, cred că odată atins acest nivel, lucrurile nu stau foarte bine, intră într-o linie dreaptă sau, mai rău, descendentă. E o zonă de provocări, de curiozitate, de rezultate imprevizibile, în ciuda eforturilor strategice pe care arhitectul lumilor de hârtie trebuie să le exerseze cu obstinație de Sisif. Și în această direcție există însă plăcerea de a mai depăși un prag intim, personal. E ca și cum prozatorul joacă șah cu sine însuși.
Dar care este zona de maximă învățare pentru dvs. din literatură sau de la cei care au făcut-o ori o fac?
În literatură merg tot înspre zona de proză și acolo merg cu ochiul celei care practică critica de întâmpinare, cu ochiul critic așadar, pentru a vedea și a înțelege proiectul, design-ul și maniera în care au fost ele puse în practică. În poezie îmi pare un lucru extrem de greu să „prinzi“ cu adevărat aceste lucruri ca scriitor. Se ajunge ușor la involuntare, inevitabile situări în siajul maeștrilor. Poezia este un punct de exacerbată, exasperantă apropiere de absolut, așa cum doar misticii și nebunii o pot face. Ceva ce nu poate fi turnat în formele rațiunii, ci urmează meandrele, unduirile talentului, coborând în delta abilităților intelectuale și acumulărilor culturale ale celui înzestrat cu darul poeziei. De aceea, în preajma poeziei pot să am doar o stare de contemplare și adorație. Pot exersa capacitatea de a discerne, de a desluși Frumosul, dar nu îl pot învăța. Proza este, în schimb, mai mult și mai puțin decât poezia. Aici scriitorul trebuie să fie matematician, inginer, arhitect, sculptor, pictor, meșter, iubitor al pietrei, vrăjitor al luminii, un extrasenzorial care să capteze semnalele discrete, obscure ale seducătoarelor lumi posibile, alchimist, pentru a putea face din toate acestea un întreg, un construct palpabil, care să nu îndepărteze printr-o răceală maiestuoasă și să nu sperie prin aparența de miracol, astfel încât cititorul să îi treacă pragul. Dar, cu toate astea, cel mai mult învăț din critica literară, deoarece teoria și critica literară deconstruiesc „produsul final“, dezvăluie și analizează planurile după care s-a realizat construcția. Să ne gândim doar la Arca lui Noe cu vârstele romanului – doric, ionic și corintic, la Desenul din covor sau la Temele manolesciene. Criticul literar nu poate exista fără spirit ludic. Dacă nu este un copil care face și desface tot ceea ce au construit alții, ca și cum lumea ar fi un joc de Lego, nu poate ajunge la esența jocului. Uneori uităm că, până la urmă, e vorba de un joc, o desfătare a minții. Sigur, un joc frumos și înalt care ne ridică deasupra vânturilor, valurilor, dar uităm și ne luăm prea în serios. Suntem „însemnați“, cei ce lucrăm cu cuvântul, ar trebui ca acest lucru să ne fie îndeajuns.
Vă încurcă pe latura dvs. creatoare faptul că faceți – consecvent – și critică literară?
Îmi este de mare ajutor. Sunt conectată la tot ce e nou în literatura noastră, e un demers care uneori mă smerește, alteori mă înalță și un necesar exercițiu de disciplină interioară și chiar de anduranță, toate elemente esențiale pentru un scriitor, dar și pentru oricine își propune ceva mai mult decât să treacă prin viață ca o frunză pe apă.
Dar: simțiți și animozități pentru că (ați ales să) faceți (și) critică de întâmpinare?
Mai mult prejudecăți. Chiar dacă, la început, m-au pus pe gânduri, mă bucur că am perseverat și mi-am dovedit mie (sunt cel mai mare critic al meu) că pot să mă exprim în mai multe direcții. Gabriel Chifu a folosit expresia de „scriitor poliedru“ pentru a exprima esența acestei condiții, defel singulare. Există, desigur, și mici invidii, și mici amiciții interesate, dar acestea vin la pachet cu orice poziție de vizibilitate.
Există un duh al Ardealului care se așază în ceea ce scriu oamenii care cunosc și locuiesc în această regiune? E așa ceva și în textele dum nea voastră?
Ei bine, am o idee, veche, pe care încă nu am avut timp să o pun în practică, aceea a unei serii de comentarii critice despre, cum frumos spuneți, duhul Ardealului. Am vorbit cu scriitorii, mi-am făcut lista de autori, mi-am adunat cărțile, am găsit și titlul, Locuri transilvane, numele unui ciclu de lucrări al Irinei Petraș (cu voia domniei sale, desigur), doar că, fiecare lucru sub soare își are vremea lui, ori vremea acestuia încă nu a venit. Legat de întrebarea dumneavoastră, îmi amintesc afirmația lui Mircea Muthu, care, într-unul din studiile sale, vorbea despre obsesia scriitorilor ardeleni pentru mare. În cazul meu, Thalassa își trimite scânteietorul trup de ape în ceea ce scriu, un fapt paradoxal, dar, poate, definitoriu pentru un autor ardelean.
Când s-a fisurat sau când s-a topit basmul frumos despre literatură (în mod particular: despre literatura română) la dumneavoastră?
Deși scriu texte (la început mai puțin literare), încă de când am învățat alfabetul, nu am intrat în lumea literară decât destul de târziu, din cauza faptului că, pentru mine, însemna să pășesc alături de zei și niciodată un muritor nu poate fi suficient de bun pentru asta. Timpul a adus cu el și amurgul zeilor. Și totuși, neașteptat pentru mine, firesc pentru seniorii literaturii, a apărut, precum lumina în întuneric, o evidență, descoperirea celor care, pur și simplu, trăiesc, respiră, sunt cu toată ființa lor parte vie a literaturii române, a limbii române, care, asumat, smerit, sacrificial chiar, servesc literatura română. Strălucire, recunoaștere, lauri, succes, vedem în alte literaturi, dar aceste lucruri răsăritene, care țin de un anumit mod de a fi, de un anumit mod de raportare la lume, pe care le-am amintit și care există în literatura noastră, cu greu mai pot fi întâlnite altundeva.
(Mai) Aveți vise cu porumbeii? Aveți o poveste lungă cu ei, nu?
Da, visele cu aceștia sunt și visele cu tata și cu podul în care stăteam, și stăm și acum, în oniric, fără să ne vorbim, așteptând întoarcerea porumbeilor din concursuri. Am, de altfel, o poveste lungă cu animalele, copilăria și adolescența mea, din acest punct de vedere, se aseamănă, păstrând proporțiile, cu ceea ce povestește Olga Perovskaia în Noi și puii animalelor. Aceasta, alături de Lumea animalelor după Brehm erau cărțile mele preferate, din care știam pe de rost pagini întregi. Urmau Expediția Kon-Tiki și De la Orinoco la Amazon. Când m-am dumirit că nu mai există pete albe pe harta lumii, am înțeles că s-a terminat cu explorările aventuroase și călătoriile îndepărtate. Au mai rămas cele din paginile cărților, și, din fercire, acestea sunt fără sfârșit.
Ce ați luat de la porumbei pentru literatura dumneavoastră?
Răbdarea, minimalismul gesturilor, frumu sețea esențializată, emoțiile exprimate delicat, toate amintind de stampe orientale a căror aparentă neclintire te poate absorbi odată ce începi să bănuiești că fiecare urmă a pensulei ascunde pentru neinițiat și relevă pentru învățat goluri umplute de simbol și metaforă.
Cum crești (mai) firesc în literatură: prin duritate, prin contestare radicală, sau prin învățare temeinică și prin – dacă există „material“ uman pentru așa ceva – chiar admirație?
Deoarece cred că nimic nu e nou sub soare și nu putem reinventa roata, oricât de avansați am fi, adevărurile vieții se reduc la lucruri de bun-simț. Un vechi și binecunoscut proverb zen spune: înainte de iluminare taie lemne și cară apă. După iluminare taie lemne și cară apă. Munca, rutina, perseverența, modestia – observați, lucruri lipsite de spectaculozitate și de strălucire, de orgoliu ori hedonism –, și din nou, munca, sunt modalitățile dovedite de-a lungul mileniilor pentru a crește în orice domeniu, deci și în literatură. Nu cred în scurtături și mă tem de evoluțiile spectaculoase. Orice altceva sunt castele de nisip. Să ne uităm în jur. Câte stele căzătoare!
Ce e „neuma“? Cu totul altceva decât pneuma, nu?
Am căutat mult ceva cu semnificație specială pentru mine și care să devină numele editurii și, mai apoi, al revistei. Neuma este un semn de notație muzicală fără portativ, constând din puncte și virgule, folosit în Evul Mediu pentru cântarea liturgică. Astăzi, Neuma este utilizată doar în cântarea bizantină și gregoriană, în special în comunitățile monastice. Dincolo de această semnificație, care deja o singularizează, o frumoasă poveste spune că Neuma ar fi la origini un proto-semn care, în funcție de nevoia cititorului, semnifica gest scenic în teatru, sunet în muzică, cifră în matematică. Această generozitate și disponibilitate de dialog cu celălalt, până la transformare, pentru a împlini nevoia interpretului său, fără a se pierde pe sine, dimpotrivă, îmbogățindu-se, a fost ceea ce căutam pentru un nume. Nomen est omen.
Aveți probabil deja o viziune personală – în care e închisă și povestea numelui dvs. – despre tradiție. De ce (mai) avem nevoie de tradiție? Inclusiv: de ce mai avem nevoie de tradiție literară?
M-a impresionat o poveste din America de Sud. Într-un sat, peste o genune, există un pod împletit din paie. Fiecare generație e datoare să îl refacă, altfel trecerea de pe un munte pe celălalt nu mai e posibilă. Un astfel de pod e mai rezistent decât podul de piatră, care, așa cum spun versurile, s-a dărâmat. Aceasta e forța tradiției, a continuității, a situării într-o descendență. Dar acestea, așa cum arată metafora podului, trebuie îngrijite, cultivate. Tradiția literară nu e necesară, e obligatorie. Cei din lumea literară o știu, cei din sfera puterii, în schimb, imită atitudinea celor trei maimuțe care nu văd, nu aud și nu comunică, fără să cunoască adevărata semnficație a gestului, nici a gestului lor, nici a gestului maimuțelor înțelepte.
Poezie, proză (inclusiv roman), eseu, critică literară. Scrieți și teatru?
În ultimul timp m-am jucat cu acest gând, însă nu am niciun imbold serios, nu știu dacă e o sămânță care va încolți vreodată, sau va rămâne în caseta cu posibilități. Ceea ce m-a învățat și pe mine viața e că niciodată nu trebuie să spui nicio dată.
Manager cultural, dar și poet care trăiește poezia, conform mărturiei sale repetate, ca pe o profesiune, Andrei Novac este una dintre vocile pregnante ale poeziei (încă) tinere.
Cristian Pătrășconiu: Gândești și simți poezia ca pe o profesiune – ai vorbit în mai multe rânduri despre aceasta. Și atunci: managementul cultural, politica, diplomația – acestea sunt pentru tine hobbyuri?
Andrei Novac: Am vorbit întotdeauna despre poezie și de felul în care eu simt și trăiesc și mai ales despre modul cum mă raportez la existența mea prin poezie. Poezia există în noi. Ea nu trebuie scrisă, ea se trăiește, pur și simplu. Poezia este o bucurie. Cu toate acestea, se adună în ea tot tumultul și toată tristețea lumii din jurul nostru. Pe mine poezia mă definește, pur și simplu. O simt eu ca fiind parte componentă a tuturor celor care mă înconjoară. Poezia este, înainte de toate, o parte a libertății de care fiecare dintre noi are nevoie, pe care fiecare dintre noi o recunoaște în celălalt sau în lucrurile care se întâmplă în fiecare zi. Poezia este, în consecință, ceva ce nu se poate împărți cu nimeni și pentru nimic în lume. Ea se trăiește până la capăt cu intensitate, dar mai ales cu sinceritate.
Managementul cultural, politica și diplomația sunt parte a unei obligații pe care fiecare intelectual o are față de țara sa. Puterea literaturii române este dată de valoarea scriitorilor care o compun. Fără ei, literatura nu ar exista. Ca atare, a te bucura și a putea să lupți și pentru ceilalți dă sens activităților legate de managementul cultural. Cât despre politică și diplomație, acestea țin de dorința de a vrea să faci ceva pentru valorile fundamentale ale țării tale, valori care au contribuit la evoluția și la educația ta. Și, în plus, într-un fel sau altul, emoțiile generate de aceste activități sunt în sine o poezie care se scrie la mai multe mâini. Important este ca versul pe care îl scrii tu să fie unul care nu moare niciodată.
Cum intri pe „modul“ poetic? Cum e la tine? Cum vine poezia? Și unde se așază: pe o foaie albă, direct pe computer, în vârful unui creion ori al unui stilou?
Poezia, așa cum am mai spus, este întotdeauna cu mine. Nu pleacă sau vine. Pare că ori eu m-am născut în poezie, ori poezia s-a născut o dată cu mine. În adolescență, atunci când am experimentat cel mai mult, scriam pe agende. Astăzi, de cele mai multe ori, scriu pe foi albe, deoarece consider că fiecare lucru pe care îl scriu așa, își definește libertatea mai bine și, oricum, odată cu trecerea timpului, acesta devine din ce în ce mai scurt, mai apăsător, mai deranjant și mai sufocant uneori. Hârtia albă dilată toate aceste lucruri care pun pe mine o presiune din ce în ce mai obositoare. De cele mai multe ori scriu cu un stilou, unul de care nu mă despart niciodată. Stiloul a fost de la început cel care a intermediat apariția poeziei mele, dar textele au primit corectura finală prin intermediul tastelor calculatorului.
Sunt poeme pe care (ți) le-ai visat?
Nu-mi dau seama acum dacă anumite texte au fost visate de mine sau nu. Cert este că citind anumite poezii, m-am gândit cum ar fi fost ca acele texte să fie scrise de mine. Uneori, chiar dacă nu visezi un text, te gândești poate la el, fără să ai o formă a lui, un conținut sau fără să trăiești măcar în starea acestui presupus text. Totodată, gândin du-mă la ce spunea domnul Nicolae Manolescu, referindu-se la modul cum se scrie poezia, „poezia se scrie cu creierul, nu cu inima“, îmi dau seama că, într-un fel sau altul, definiția pe care poeții o dau, prin intermediul textelor lor, lumii în care trăiesc trebuie să fie una lucidă și clară, una care să poată să acapareze și să-l facă și pe cititor să vibreze odată cu el. Publicul în marea lui majoritate privește însă poezia ca pe o nostalgie, ca pe o sensibilitate acută a celui care o scrie. În esență, poezia este, în cazul meu, o definiție a mea. Dacă cineva vrea să mă descopere trebuie să citească poezia pe care o scriu, pentru că ea, chiar dacă nu este visată, este trăită de fiecare dată până la capăt și cu toată viața care a mai rămas de trăit înainte.
De la cine ai învățat despre poezie într-un fel decisiv? E prea mult dacă am vorbi chiar de un maestru?
Poezia nu se învață. Poezia există sau nu există. În România s-ar părea că toată lumea scrie poezie, poezia fiind ca un fel de activitate în particular. Nu poți să devii un poet adevărat dacă nu citești poezie. Senzația este că la noi se scrie mai mult decât se citește. Dacă ar exista la fel de mulți cumpărători de cărți de poezie pe cât există autori de cărți de poezie atunci lumea ar avea o șansă. Întorcându-mă la întrebarea ta, asupra mea au activat toate acele personalități pe care le-am întâlnit în adolescență. Îmi aduc aminte cu nostalgie de bucuria pe care o exercitau asupra mea întâlnirile cu poeții consacrați ai literaturii române, întâlniri pricinuite de evenimentele literare care îi aveau ca invitați de onoare pe cei care defineau literatura atunci. Influența asupra mea au avut-o profesorii cu care am lucrat, oamenii care și-au pus amprenta asupra modului meu de a gândi, asupra lecturilor mele și asupra evoluției mele viitoare. Dacă este să vorbim despre un scriitor al literaturii române, atunci acesta ar fi Valentin Tașcu – un om pe care l-am cunoscut foarte bine, alături de care am petrecut destul de mult timp și despre care am scris lucrarea mea de doctorat, lucrare coordonată de criticul literar Cornel Ungureanu. Bucuria fiecărei întâlniri este aceea care nu poate fi împărtășită sau justificată de ceva. Am fost întotdeauna fascinat de bucuria pe care generațiile lor au avut-o și o au față de ceilalți colegi de generație. M-au fascinat și mă fascinează aceste lucruri, tocmai pentru că ele stau la baza capacităților noastre de a schimba lucrurile în bine. Discutând despre impactul pe care o personalitate poate să-l aibă asupra unui scriitor tânăr, sunt sigur că întâlnirea cu domnul Nicolae Manolescu reprezintă una dintre cele mai frumoase bucurii pe care un scriitor poate să le aibă. Bucuria acestui dialog sper să se întindă mult timp de acum încolo. Este cea care rămâne întipărită în tine până la sfârșit.
Tu nu evacuezi din ceea ce scrii poetic – așa cum fac mulți poeți ai generației tale – ideea religioasă. Dumnezeu e, să zic așa, o ipoteză de care are nevoie poezia ta?
Eu nu fac multe dintre lucrurile pe care le fac poeții generației mele și în mare măsură și ei fac puține din lucrurile pe care le fac eu. Dumnezeu există în fiecare dintre lucruri. Și poezia este, așa cum am mai spus, una dintre cele mai frumoase forme ale sale, pentru că poezia ține esențial de miracol și mai cu seamă de adevăr. Adevărul este unul singur și acela este Dumnezeu. Dumnezeu este cel care dă sens existenței mele. Nu cred că asta se poate negocia cu cineva. Și oricum refuz din start această situație. Poezia, ca și noi, are întotdeauna nevoie de Dumnezeu, are nevoie de tot ce îi dă sens și viață.
Am adus vorba mai înainte de ideea de generație. Care e și cum e generația ta?
Atunci când vorbim despre o generație literară, trebuie să luăm în calcul mai multe lucruri și mai multe criterii care pot să o definească. Îmi este greu să vorbesc despre generația mea tocmai pentru că nu știu cum s-o identific și mai ales nu știu cum o să mă identific eu cu ea, dar cred că nici măcar acest lucru nu este important. Rămâne poezia pe care o trăim și pe care o scriem, literatura pe care o citim și pe care prin anumite instrumente o facem cunoscută altor culturi și altor generații. Generația mea ar trebui să fie, idealist vorbind, o generație care să-și consolideze valoarea pe structurile de rezistență ale literaturii române. Eu cred cu tărie în ele și cred că, fără aceste structuri de rezistență, orice încercare de a salva ceva din literatura care se scrie azi este imposibil. Generația mea trebuie să fie o generație care luptă pentru valori și mai ales pentru libertatea de expresie, nu pentru interese personale sau de grup. Valoarea a fost și va rămâne întotdeauna individuală, la fel și non-valoarea. Deosebirea e dată de faptul că mediocritățile au întotdeauna capacitatea de a se solidariza. Generația mea trebuie să fie una care să învețe să iubească, nu să urască fără să știe nimic. Generația mea este compusă din toți acei scriitori care împărtășesc sau au împărtășit aceste valori. Generația mea trebuie să fie, și este, literatura română.
Ești – în poezie – în competiție sau, de fapt, „alergi“ de unul singur – tu cu tine, tu împotriva ta, tu ca să te întâlnești mai bine pe tine însuți?
Nu cred că există competiția cu ceilalți, ci doar cu tine însuți. Nu poți „să alergi“ mai bine decât ceilalți, în schimb poți „să alergi“ mai bine decât ai făcut-o tu. În poezie, nu te poți întâlni decât cu tine. Tu ești în căutarea ta continuă și uneori disperată, iar reușita unui text bine scris este, fără îndoială, momentul în care te-ai întâlnit pe tine cu adevărat. Bucuria scrierii nu poate să fie înlocuită de absolut nimic. Ea este definiția cea mai frumoasă a existenței tale.
À propos, cum apreciezi: e o competiție înaltă, adevărată, principială, sau mai degrabă o joacă – adesea cu mize meschine și fițe (cvasi-poetice uneori) de doi bani – la tinerii și tinerele poete de acum?
Așa cum am mai spus, competiția trebuie să fie cu tine, nu cu ceilalți. Competiția nu e doar despre scris, este și despre posibilitatea de a avea acces la lucrurile cu adevărat importante (cărți, autori). De cele mai multe ori, aceste competiții, despre care vorbim, nu au la bază decât lucruri mărunte. Valoarea nu are nicio legătură cu gașca. Valorile se construiesc pe principii, pe devotament și pe corectitudine, nu pe interese mici și foarte mici. Cred cu tărie, că doar lucrurile valoroase au șansa de a-și depăși timpul. Celelalte se pierd inevitabil. Cred că toți trebuie să ne raportăm la lucruri cu adevărat importante și mai ales că noblețea fiecăruia dintre noi devine, într-un fel sau altul, o certitudine în momentul în care facem acest lucru.
Dacă ar fi să îți tatuezi un poem sau fie și numai patru versuri din tot ce ai scris până acum, ce ai alege?
„Un timp al tău nu există, / Te ascunzi în spatele fiecărui miros, / Privești, timid, ținând mâinile la ochi, / Fiecare semn al lui Dumnezeu.“
De ce îți desenează poezia soția ta? Tu nu știi să desenezi?
Împreună cu Flavia am lucrat trei dintre cărțile mele. Una dintre ele, Prin închisori și prin libertate, a apărut la două edituri din România, Cartea Românească și Vellant, bucurându-se și de două traduceri, una în Spania deja apărută și una în Franța în curs de apariție. De asemenea, există un volum în lucru, în curs de apariție în Franța, la editura coordonată de Wanda Mihuleac. Proiectul cel mai amplu însă l-a reprezentat antologia pe care am publicat-o la 20 de ani, de la debutul editorial De mâine suntem pământ fierbinte, antologie publicată la Editura Paralela 45, în anul 2021, și care, datorită epuizării tirajului, se bucură în prezent de un al doilea tiraj publicat de Editura Junimea.
Flavia mi-a ilustrat poezia, reușind să definească vizual modul în care eu înțeleg lumea în care trăiesc. Eu nu știu să desenez, cu toate că mi-ar fi plăcut.
Și ce altceva – dar spre binele poeziei tale! – nu mai știi să faci? Sau nu (mai) vrei să faci?
Nu știu, nu am vrut și nu o să vreau să devin copia cuiva. Întotdeauna mi-am dorit să fac lucrurile în felul meu, bazându-mă pe valorile mele, pe lucrurile în care eu cred. Toate acestea îmi oferă șansa de a putea să mă salvez pe mine prin intermediul poeziei pe care o scriu.
Mai ești și acum de părere că „dacă literatura română excelează prin ceva, atunci aceasta este poezia“? Citatul îți aparține; anul: 2017.
Da. Și acum sunt de aceeași părere. Cred că literatura română are prozatori valoroși, dar cred că, datorită anumitor stări, poezia se trăiește cu adevărat în România. Nu degeaba Fernando Pessoa spunea că „poeții români au mers în Franța nu să învețe poezie de la francezi, ci să-i învețe poezie“.
