Petru Cimpoeșu s-a afirmat în proza românească, în anii 1990, cu un roman-parabolă și deopotrivă parodic, Simion liftnicul, o satiră a unei lumi în schimbare, ale cărei resorturi intime îi transformau caricatural pe protagoniști. În aceeași linie, cultivând umorul de situație, într-o societate românească care nu își găsea cadența cu lumea europeană, a fost romanul Celălalt Simion, apărut la cincisprezece ani distanță, care preia o obsesie a vremurilor noastre, cum să faci bani „din nimic“. Situațiile deopotrivă comice și absurde din Celălalt Simion spun ceva despre vremuri, dar și despre calitatea de martor ironic (dar și lucid) a scriitorului, care observă epic vremurile „în mișcare“. Alt roman, care a incitat interesul criticii, dar și pe cel al cititorilor, a fost Povestea Marelui Brigand, o desfășurare epică bizară și complexă, despre o crimă într-o comunitate marginală, dar care este rezolvată în plan justițiar și, totodată, fantastic, cu o disponibilitate auctorială apreciabilă.
Personajul principal al romanului Scrisori către Taisia este Adrian Doltu, care își povestește propria viață prin intermediul a douăzeci și una de scrisori către fosta sa iubită, Taisia, care a rămas o obsesie de-a lungul unei vieți ce străbate o istorie extrem de sinuoasă, greu de prins într-un tipar logic. Un aer de reproș bântuie paginile epistolelor – ratarea resimțită de Adrian Doltu, la capătul unei existențe destul de cenușii, o are în miezul său și pe capricioasa „destinatară“. Inconsecventă, alunecoasă, generatoare de stări confuze în mintea și în inima lui Adrian Doltu, Taisia amintește de „doamna T“ din Patul lui Procust.
Reîntâlnirea cu Taisia, o fostă elevă, se petrece în cadrul anost al gării din Pașcani. După o serie de priviri insistente, fosta elevă se apropie de profesor și îl sărută pe gură, surprinzându-l, anesteziindu-l, după care dispare. De aici se declanșează o întreagă furtună. Dacă inițial Taisia este/ pare un personaj real, un partener de dialog cât de cât firesc, după o sumă de amănunte intime și de plonjări în abisurile memoriei, împovărată de „taina“ confesiunii naratorului, se pierde în negura ficțiunii. Punctul de pornire al seriei de scrisori este, firește, copilăria, iar modul de a oglindi chipul omului la senectute în imaginea limpede a copilăriei este unul memorabil: „Mă gândesc la copilul de atunci fără sentimente. Ceva alcătuit din reziduuri sufletești. Poate că e numai visul meu despre mine.“
Mama avea un amant, iar infidelitatea mamei este acoperită în fața tatălui, complice, de fiu. Domnișoara Miron, profesoara pe care copilul simte că o iubește, este surprinsă într-un act „vinovat“ de acuplare cu Lalele, o vedetă locală care cântă „precum Dan Spătaru“, joacă fotbal, spune vorbe de duh care stârnesc interesul galeriei locale. Mama, plictisită de viața ei anodină, se apucă de scris poezii siropoase pe care le semnează Vera Miclescu, ca replică la numele Veronicăi Micle și le trimite la „poșta literară“ de la „Convorbiri literare“, unde i se răspunde politicos. Bovarismul provinciei o încearcă și se îndrăgostește de un poet local, ca o posibilitate de a ieși din obișnuit. Copilul urmează viața de școlar, dar și viața „de cenaclu“, care în perioada comunistă reprezenta o oarecare ieșire din contingent, o aspirație spre o libertate presimțită. Mama îi aduce în casă un frate, dintr-o relație bizară. Viața din provincie, undeva în Vaslui, cu variații ale locului la Iași sau Bacău, este viața cea mai comună din România acelor vremuri. Dumnezeu și diavolul trăiesc într-un armistițiu care ține de anestezierea vremii, a istoriei. Mai mult, Dumnezeu a făcut cândva lumea și apoi a dat-o diavolului, să o administreze: „Dumnezeu a făcut-o o dată pentru totdeauna la început, când a întocmit lumea. Diavolul e, așa, ca un fel de milițian care patrulează permanent în Univers și, când e cazul, ia măsuri.“ Într-o asemenea lume „oamenii lipseau adesea din viața lor“. Totul era improvizație, destinele erau fără perspectivă, colcăiala era un mod firesc de a trăi, împlinirea ținea/ ține de atingerea unor norme previzibile, pe când fericirea era o convenție.
De altfel, în această lume fericirea este o vinovăție, cuvântul de ordine este, mai degrabă, nefericirea. Dacă oamenii fericiți seamănă între ei, oamenii nefericiți sunt bine individualizați de propria nefericire. Pe acest fond, al derulării destinelor „fără istorie“, istoria își urmează mersul ei, mai mult sau mai puțin înțeles de cei care îi preluau efectele: „Peștii nu văd apa, pentru că o respiră“, sau „Pentru morți noi înșine suntem morți“. Nu este o istorie glorioasă, nici măcar încărcată de lucruri emblematice, lucrurile mari se topesc în lucruri mici, în destine mici, în fericiri mici. Naratorul, care conștientizează această disproporție, se consideră copilul excepție care se naște într-o familie de surdo-muți, el aude și vede totul și simte nevoia să spună ce vede, ce aude, ce înțelege: „Se întâmplă câteodată ca într-o familie de muți să se nască un copil care aude și poate vorbi. Îmi imaginez că eu însumi aș fi acela.“
Fundalul pe care se desfășoară acțiunea/ confesiunea este, în cea mai mare parte, perioada „ceaușistă“, cu cedările de rigoare, cu lașitățile de rigoare, toate suportate cu inconștiența/ inocența tinereții, care își cere locul și rostul în lume. În același timp, viața dublă, limbajul dublu, visarea dublă erau o normalitate. Ambiguitatea merge până acolo, încât personajul principal, Adrian Doltu, își întreabă propriul tată, care povestește obsesiv despre o întâlnire cu Nicolae Ceaușescu: „Am tot vrut să te întreb: ești sigur că ai dat mâna cu Tovarășul? Vreau să spun, Tovarășul e ceva real?“
Romanul începe și sfârșește cu o scenă relatată/ sugerată care îi dă rotunjime: destinatara scrisorilor, confidenta narațiunilor, este într-un tren și este împinsă brutal în afară de cineva, greu de distins, identificat la un moment dat chiar cu naratorul. Cel care o împinge o trimite spre viață, scoțând-o din cercul sufocant al poveștii, sau o trimite spre moarte? Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundă cititorul.