Dovedindu-se mai longeviv decât prietenii săi din nucleul Școlii de laTârgoviște, Mircea Horia Simionescu a fost și cel mai productiv prozator al grupării. În pofida bolilor care nu-l ocolesc defel, el nu a încetat să scrie până în preajma morții din 2011. Singurul târgoviștean prin naștere, preocupat de condiția literaturii autentice încă de la debutul din 1969 cu Dicționar onomastic, a inaugurat în 2002 în revista „Litere“ o rubrică pe această temă, rezultând volumul publicat în 2005. În volumul al doilea din postumitate, sub același titlu, Literatură dus-întors, îngrijit de Mihai Stan sunt reunite eseurile publicate în revista târgovișteană în ultimul lustru dinaintea morții, 2005-2010. În fapt, eseistul este aici dublat de prozator, întrucât autorul alcătuiește o compoziție mixtă, combinând opiniile literare cu fragmente narative originale, amintiri sugestive sau crâmpeie de jurnal din Vechi însemnări. Mai mult, în țesătura complicată a cărții sunt îmbinate două grupaje de versuri (La apusul soarelui și versiunea engleză Poetical Anthology) și o serie de aforisme (Cârlige, Variații de frecvență).
În segmentele eseistice, prozatorul își delimitează concepția estetică – a sa și a colegilor de „Școală“ –, inovatoare în anii afirmării, anunțând modalitățile postmoderne din proza optzeciștilor. Convergența dintre biografie și creația literară era subliniată și în volumul precedent, opinie citată de Mihai Stan în pertinenta prefață Școala de la Târgoviște există: „Literatura mea se distinge anevoie de biografie. Nutrind literatura, biografia devine altă materie, trece într-o altă biosferă, rezultatul să-l numim poveste.“ Revine la temă în acest volum, punând accentul pe reliefarea semnificației generale din „feluritele trăiri ale trecerii zilelor“: „Scriind despre mine, mai niciodată cu intenția de a împărtăși unor prieteni mai mult decât niște microradiografii, scot din materia anecdotică ceea ce e propriu omului de pe oricare latitudine a planetei…“. Motivează, apoi, discontinuitatea narativă cultivată în proza sa și asimilarea experienței suprarealiste. „Autorul de față“, cum își spune modest, refuză să abordeze „filosoficește“ teme generale uzate, fiind convins că „marile idei și sentimente“ se găsesc „în imediata noastră apropiere și sunt simple, limpezi, comunicative, instructive, puternic încurajatoare“. În același registru de crez artistic comentează documentarea romancierului (pornind de la corespondența lui Flaubert) și metoda epică a colectării unor „fugitive idei“ și „imagini fulgurante ale unei zile“ (Nu tot ce e adițiune e adunătură), cu ajutorul reportofonului.
De interes istorico-literar aparte sunt amintirile despre începuturile „Școlii de proză“ și evocarea confraților din gruparea spontană. În tableta Manșete, Mircea Horia Simionescu reconstituie spațiul formativ, amintind numeroasele sedii provizorii ale grupului închegat de liceenii din Târgoviște, apoi studenți în București, denumite simbolic „colivii“ ale scriitorilor în devenire: „preferam să înfundăm bibliotecile și să ne citim producțiile recente în liniștea de-acasă sau pe un mal al Ialomiței, la Teiș sau Pucioasa, uneori în Parcul Foamei, din preajma Mitropoliei – din 1944 până în 1949 –, iar mai târziu, în anii studenției, retrași în parcurile Ioanid și Icoanei…“. În acest context sunt evocați Radu Petrescu și Petru Creția, trecuți în neființă devreme. În evocarea mai cuprinzătoare a prietenului Costache Olăreanu sunt rememorate întâlnirile formative din 1944, când făceau schimb de reviste manuscrise și proiecte literare, după care se refugiau în singurătatea creației – „în chiliile noastre din casele părintești și pregăteam numerele următoare, plachetele de versuri închipuit explozive“. Conturat pictural este profilul lui Tudor Țopa, considerat cu generozitate „cel mai talentat și mai încântător prozator dintre bacalaureații Școlii de la Târgoviște“: „Persoana lui, călătoare năucă prin lume, e impregnată de o irealitate pe care linia și conturul, adâncimea volumetrică, întretăierea sau concurența tușelor, culoarea cu risipele ei jucăușe le distribuie pe carton sau pânză, precum vopselele mixate ale vechilor tablouri“.
Originala întrepătrundere dintre viață și literatură este condusă spre fuziune organică în povestirea Pulsiuni, cu două personaje simili-urmuziene: Nicușor care are o găleată (amintind de pâlnia lui Stamate) și Glycera – posedând o nucă. Când transcrie „monologul oniric“ înregistrat pe banda reportofonului, prozatorul constată preponderența ficțiunii față de realitatea reflectată: „La trecerea pe curat a istorioarei constat că foarte puține imagini și curgeri ascund, încifrate, realități proveniente din întâmplările cunoscute sau trăite.“ Predispoziția ludică și înclinația spre experimente narative, specifice prozei lui Mircea Horia Simionescu, sunt re-confirmate în nuvela epistolară Somnul lui Marte, parodiind o dramă sentimentală din alt veac. Ca într-un epilog al creației de-o viață, autorul trilogiei Ingeniosul bine temperat din secolul trecut procedează asemenea unui scriitor perfecționist (cum se vădește) și completează conținutul cărților publicate ori explică simbolurile încifrate. Astfel, adaugă la Dicționarul onomastic numele Eftimie care lipsește din edițiile anterioare. Iar în eseul Amintiri din subterană explică simbolul tunelului dintr-o povestire scrisă înainte de 1989 și inclusă în volumul Îngerul cu șorț de bucătărie: „…am utilizat imaginea tunelului ca să sugerez că interminabila istorie a tuturor umilințelor și întunericului, perioada comunismului, nu ducea decât la moarte“. Suflul nou al textelor din Literatură dus-întors se desprinde, în primul rând, din atitudinea polemică și satirizarea virulentă a regimului comunist, decurgând din convingerea „că anii de bolșevism ne-au lipsit de o bună parte a propriei biografii și că ar fi timpul să reîntregim anotimpurile pierdute, răvășite, maltratate, cu stocul de întâmplări aparținând amintirilor proprii, fapte și întâmplări ale zilelor obișnuite, bogăție a omului simplu supraviețuitor“.