Traian Demetrescu, imortalizat Tradem de Bacovia într-un vers celebru („Corbii poetului Tradem“), a trăit numai treizeci de ani (1866-1996), dar a reușit să devină popular în epocă, prin versurile și, mai ales, proza lui, pe care o citeau îndeosebi doamnele, ștergându-și pe furiș câte o lacrimă când luau cunoștință de o dragoste nefericită. Posteritatea însă a fost ingrată. Și nedreaptă. Astăzi nu-l mai citește nimeni, în afară de specialiștii care îi dedică, în cine știe ce împrejurare, câte un studiu, necitit nici acesta.
O atenție aparte merită azi romanul Cum iubim din 1896, conceput astfel încât să placă publicului larg, ceea nu înseamnă că e un roman ieftin. Se remarcă, dimpotrivă, printr-un dramatism al ideii specific literaturii de bună calitate.
În centrul romanului se află tânărul procuror Nestor Aldea. El află că va fi transferat din București în orașul de provincie C., în calitate de procuror la Curtea de Apel. Își amintește, nostalgic, că în urmă cu trei ani, pe când își petrecea vacanța într-un sat de munte, a cunoscut o fată blondă, cu ochi albaștri, foarte atrăgătoare, Irena Mirea. Ea era tot în vacanță, împreună cu părinții ei, și locuia într-o casă vecină. Se întâlnise cu necunoscuta în pădurea din apropiere, unde ea se rătăcise. Se îndrăgostiseră din prima clipă, însă până la despărțire nu au avut curajul să-și spună ce simt, fiind inocenți și timizi. Nestor a reușit totuși să obțină promisiunea fetei ca, atunci când se va căsători, să-i trimită o invitație la nuntă și să scrie pe un colț, dacă va fi cazul, „sunt fericită“.
Nestor, fiind orfan, fusese crescut de un unchi bogat, dar zgârcit. Proprietăreasa văduvă îl îndrăgise pe acest tânăr cuminte și chipeș ca pe un fiu al ei. Acum, când el își face bagajele ca să se mute la C. și se desparte cu greu de proprietăreasă, găsește invitația la nuntă a Irenei expediată din orașul C. din care rezulta că se căsătorește cu Paul Lucian și, pe un colț al foii, conform convenției, scrisese cuvintele „sunt fericită“. În orașul C., un prieten, fost coleg de facultate, avocat vestit, Alexandru Stelea, îi închiriază o locuință confortabilă. Tot aici, în C., Nestor o reîntâlnește pe Irena al cărei bărbat, Paul Lucian, mic de statură și gras, prieten cu Alexandru Stelea, este cel mai bogat moșier din zonă. Revederea, care relansează o iubire netrăită, îl face pe Nestor să se convingă că Irena nu este fericită. Se căsătorise îndemnată de părinții săi. Paul Lucian are 35 de ani, fiind cu 15 ani mai în vârstă decât ea, și este atât de bogat, încât poate să-i satisfacă toate capriciile. Venind în contact mai des cu familia Lucian, participând la seratele săptămânale de joi împreună cu prietenul său Stelea și alți invitați, Nestor o iubește cu tot mai multă ardoare pe Irena și are parte de reciprocitate. În scurt timp, Irena, neglijată de soțul ei și cu o libertate deplină, îl vizitează pe Nestor acasă și îi devine amantă.
Dragostea dintre cei doi tineri de care nimeni nu știe nimic nu cunoaște margini și le aduce o fericire completă. Această perioadă este însă scurtă, din iarnă, când Nestor s-a transferat în orașul C., și până la 4 iunie, anul următor, când Paul Lucian își sărbătorește cu mult fast și cu mulți invitați aniversarea zilei de naștere, la o moșie, Vultureni, aflată la 30 de km de orașul C. Nestor trăiește o revelație. Văzând-o pe Irena cum dansează cu bărbatul său, Nestor își dă seama, de parcă i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, că femeia nu este în întregime a lui, că împarte dragostea cu soțul ei. Femeia își înșeală soțul cu amantul – adică cu el – și pe amant cu soțul. Înțelege dureros de clar că adulterul nu înseamnă iubire adevărată atât timp cât femeia nu se hotărăște să aparțină unui singur bărbat.
Nestor nu a mai iubit altă femeie și este chinuit insuportabil de gelozie. După trei zile, când Irena vine pe ascuns acasă la el, îi reproșează că nu este numai a lui și îi mărturisește că nu poate suporta să o împartă cu altul, fie acesta chiar bărbatul ei. O acuză că l-a mințit când l-a asigurat cândva că, dacă ar fi cazul, ar proceda și ea ca Nora lui Ibsen. Întâi Irena se supără și pretinde că nu-și amintește să fi spus asemenea cuvinte, iar dacă le-a rostit, a fost o glumă. Învingându-și plânsul, îi cere voie să ia un trandafir galben, pe care și-l prinde la piept, și îi spune că îl depune de fapt pe mormântul iubirii din inima ei. Îl informează rece că peste câteva zile va pleca la băi la Ostanda doar cu soțul ei.