O întoarcere la materie

Poezia lui Savu Popa ilustrează ceea ce s-ar putea numi o întoarcere la materie. Saturat de abstracțiuni, simboluri, valori metafizice, acest tip de creație ia în considerare un realism precum o reacție retractilă. O blazare a spiritului, epuizarea unei lumi gata de a depune armele. Nu factorul spiritual deține controlul, ci unul de natură fizică ce-și oferă prezența imaginativă, bizuindu-se pe condiția sa primordială. La fiecare pas un nesaț de materie stăpână pe situație: „Când eram mic, credeam că/ Realitatea/ Era concepută la/ Un uriaș război de țesut,// Materialele folosite,/ Vreo câteva/ Fire de in, cânepă, bumbac,// Nu foarte lungi“ (Războiul de țesut). Viziunii tradiționaliste i se substituie o perspectivă a tehnicii semnificând un rafinament al materiei suverane: „Dragoste/ E atunci când/ Liniile din palma mea/ Se unesc/ Cu cele din palma ta,/ Devenind/ Fire de înaltă tensiune“ (Dragoste). Sau: „Poezia,/ Un buton/ De dat/ Realitatea/ La maximum“ (Poezia). Cu dorința unor preciziuni care să suspende imprevizibilul, aici cu un avans în medicină: „O radiografie/ în care să se vadă/ cum funcționează memoria// Să se știe câtă suprafață ocupă trecutul/ și, mai ales, cât gol există“ (O radiografie). Efortul continuu al autorului e de a trage inefabilul în echivalențe ale unui concret palpabil care să surprindă dispariția procesului afectiv: „Din împreunarea/ Mâinii tale/ Cu o mână străină/ Iese un fum castaniu/ Ca prim semn/ Că dragostea/ A devenit/ Un proces lent/ De incinerare/ A sufletelor“ (Din împreunarea). Elocvent, cursivitatea versurilor se crispează, se contractă pe raporturi fizice. E ca și cum textul ar fi fost așternut pe un caiet cu liniament pentru matematică. Nici o clipă de rêlache ,totul ordonat până la capăt: „Întunericul devine/ Atât de puternic,/ Încât becurile se sting singure.// (…) Conturul unui joc/ În care ni se cere să dăm un nume/ Numelui nostru.// Uneori ne dedublăm/ Doar ca să ne risipim.// Adesea ne vine/ Să ne izbim craniile încărcate de amintiri,/ Așa cum cei mici izbesc de pereți/ Pușculițele pline vârf“ (O creștere a pulsului peste limitele vieții). Până și oniricul apare contras în figurile unei gimnastici: „deschideam ochii, imaginile scânteiau,/ îmi întindeam mâinile, treceam aerul înot,/ palmele, două respirații încremenite,/ două respirații de nisip umed, dintr-o scrâșnire din dinți“ (Poemele subliminale). Pentru a urma un melanj de factori corporali și obiecte, cu note sinestezice, sugerând o pustiire: „Pupilele ochilor mi se transformau/ în timpane pulsând,/ vedeam și auzeam în același timp,/ umbrele înveșmântate în surâsuri cenușii,/ umbrele se transformau în ceață, se depuneau peste obiecte/ țipătul ieșit din corzile vocale/ ale unui acvariu părăsit“ (ibidem). Senzația nocturnă a libertății devine iluzorie întrucât intervine o corporalizare a ambianței: „Îmi prelungesc tăcerea, până când altă piele/ va acoperi altă carne“ (Cum crește această noapte). Din teama reflexă a unei glisări în abstract, poetul nu se îndepărtează de ființa sa trupească, mai mult: subliniind-o printr-o similitudine animalieră: „În copilărie, credeam că somnul e un animal apărut în respirațiile noastre“ (Îmi acopeream cât mai bine carnea sfâșiată). Sau în chip concluziv: „Dorința de libertate e unicul tău instinct de animal neîmblânzit“ (Singurătatea are parfumul unei plante carnivore). La rândul său timpul tranzitează într-o materie simplificată dintr-un obscur simțământ al obârșiei: „Privesc, trecutul devine un pământ/ Pe care iarba crește într-un ritm alert,/ Copacii, plantele, oamenii, cerul/ Devin iarbă“ (Pseudo-Autoportret). Nu face excepție nici reveria erotică. Text în care se aliază efectul electricității, geologia, meteorologia, traficul modern, medicina: „Stăteam în preajma ta/ Ne atingeam palmele, ne electrocutam ușor.// Soarele orbise. Impresia că pământul amețea de atâta rotire//Așteptam sfârșitul zilei, să fim tot atât de ușori precum acele baloane/ pe care le lași să plutească într-un aer plin de regrete// Intrarea în tunel începea acolo unde se înnora cel mai tare.// Locul palid ca un acoperiș pe care căzuse/ Grindina unui cer îndoit de sine.// Ne priveam în ochi până când/ Chipurile/ Ni se cicatrizau“ (Transparența privirii, lentilă de contact). Unei atari materialități cotropitoare pare a nu-i scăpa nimic. Făpturile umane se reifică cu naturalețe, devenind, spre a-și etala satisfacția la limită, obiecte muzeale, deopotrivă cu stările de spirit. Dar nu doar atât: devalorizând în cele din urmă obiectele în cauză din prezumata jubilație a regresiunii: „Zilele, obiecte fragile de muzeu, arătau/ Ca becurile arse/ Pe care, în copilărie, tata le schimba și, urcat pe scară, mi le dădea/ Să le arunc“ (Pe fitilul lor se scurgea un început de întuneric). Întrebarea specifică pe care și-o pune subiectul e următoarea: „dacă există vreo mașină de cusut sufletele, dacă Dumnezeu, acel croitor de modă veche, poartă încă degetar“, întrucât, într-o atare împrejurare, carnea „ar lua imediat locul sufletului“ (Mașina de cusut sufletele). Așadar un materialism liric, rezultat al unei epoci și concomitent formulă de aparentă rezistență la aceasta. Nu are parte de o abordare diferențiată nici prestația scriptică, combinație de erupții electric geologice („sânge electrocutat/ din craniul de piatră“), de acte masochiste („Scrâșnire a oaselor devenite dinți,/ Care îți jupoaie interiorul“) și de artă organică ce riscă a se pulveriza, indicând destinul implacabil al materiilor în care s-a întrupat: „Sculpturi de cenușă/ Care uneori mai mișcă/ Sau se pot prăbuși/ La o creștere a pulsului/ Peste limitele vieții“ (O creștere a pulsului peste limitele vieții). Producția poetică a lui Savu Popa, de-o nedezmințită intensitate a stării critice, de-o acuratețe tehnică, e aidoma unui ceasornic care sună ora exactă a declinului.