În pregătire la Cartea Românească
Dacă am scris (și mai scriu) literatură, nu e din lipsă de ocupație. Dar nici mult mai mult decât ceea ce ar putea face un om obișnuit, cât de cât școlit, care scrie despre sine oglindindu-se în chipurile prezumtivilor săi cititori. Am considerat poezia ca o haină ce se croiește dintr-o singură tăietură, dar nu se îmbracă și nu iese în lume decât după probe repetate. Proza, însă, e îmbrăcămintea de toate zilele: are unele buzunare ascunse, altele la vedere, căptușeala asortată și uneori mai rezistentă decât stofa propriu-zisă. Avantajul ei e că se poate purta la toate ocaziile, și la lucru, și la botez, și la nuntă, și la înmormântare. Când nu reinventează, de-a dreptul, lumea, ea spune câte o poveste. Mereu alta. Asta încearcă și Paragina. Să spună povestea unui vis. Unul mai lung decât viața. (V.I.)
– Tu crezi în vise?, întrebă Axinte.
– Nu, nu cred, a răspuns Carolina, cu o siguranță și o hotărâre care nu lăsau loc nici unei îndoieli.
Nu era adevărat, credea în vise, dar, cum nu i se ceruse nicio explicație a preferat să tacă. S-a mulțumit să-l privească din profil, cu coada ochiului. Era serios, preocupat, de o indiferență, ușor teatrală. Apoi, deodată, silueta lui s-a estompat, ca și cum s-ar fi strecurat într-un coridor de ceață, la capătul căruia se vedea răsărind, foarte mare și foarte strălucitoare, o Lună argintie. Vitrina luminată feeric a unui magazin bric-à-brac a îndepărtat pentru o clipă iluzia acestei alunecări fără țintă. Realitatea își cerea drepturile.
Mergeau alături, dar pașii nu erau deloc sincronizați, fiecare în voia sa. Carolina ar fi vrut să întrebe încotro se îndreptau, dar nu se hotăra să întrerupă tăcerea care, așa vălurite cum îi erau apele, părea a răspunde cum se cuvine învălmășelii din sufletul ei.
Și când se aștepta mai puțin, Axinte se opri, o luă de braț și potrivindu-și pașii cu ai ei, cotiră puțin, îndreptându-se spre o casă a cărei poartă dădea direct pe trotuar. O ușă masivă, lustruită de prea îndelungată folosință.
Carolina cunoștea casa, o văzuse mereu în drumurile ei pe Sfinții Voievozi, dar nu-și aducea aminte să fi zărit pe cineva intrând sau ieșind din ea. Nu-l întrebase pe Axinte unde locuiește, acest amănunt nu o interesase, îi era de ajuns să știe cum îl cheamă și că i se îngăduie să-i stea în preajmă.
Au pătruns într-un hol lung și destul de întunecat, cu câte două uși pe fiecare parte. Au intrat pe prima din stânga. Axinte a deschis-o larg și i-a făcut semn să treacă pragul. Vorbeau prin semne, ca surdo-muții, ca și cum tocmai descoperiseră o limbă comună, în stare să limpezească nu doar poruncile trupului, ci și pe cele ale sufletului. Ale sufletului? Cel puțin Carolina nu aflase decât foarte puțin despre prelungirea invizibilă și imprevizibilă a alcătuirii de oase, mușchi și sânge pe care o purta peste tot și despre care înțelesese doar că e ceva care se opune cărnii frământate de pasiuni contradictorii, cel mai adesea subversive ori de-a dreptul rușinoase.
Camera în care ajunseseră era încăpătoare. Peretele din față era curbat spre exterior, formând o alveolă străpunsă de două geamuri înalte. În mijloc se afla o ușă dublă ce ducea, cel mai probabil, spre un balcon sau o terasă.
Domnea o ordine desăvârșită, o curățenie de încăpere de curând dereticată. În dreapta, câteva rafturi ticsite de cărți; în stânga, o canapea cu desenul reproducându-l pe a unei vechi tapiserii. Impecabil întinsă. Într-un colț, în apropierea patului, o măsuță rotundă pe care era așezat un coș din papură împletită în care dormea ghemuită o pisică. Albă, cu pete mari, de un cenușiu strălucitor. A ridicat puțin capul, a mijit ochii și s-a culcat la loc. A rămas acolo toată seara; nu au aflat niciodată dacă dormea cu adevărat sau se prefăcea că doarme. Martorii muți și cei orbi din naștere au adesea virtuți nebănuite.
S-au oprit într-un colț, sub portretul în ulei al unui bărbat tânăr, cu păr bogat, castaniu, pieptănat peste cap, cu ochi verzi, vii, deloc melancolici.
– E tatăl meu, a spus Axinte.
– Și mama?, a întrebat Carolina.
– În cealaltă cameră, în dormitor. Fiecare cu peretele lui.
Erau primele cuvinte pe care le schimbaseră de la intrarea în casă. Nu aveau nimic de a face cu ceea ce simțeau în acele clipe, dar ecoul lor, oricât de scurt, rupsese vraja.
Axinte făcu doi pași spre dreapta și se opri în fața Carolinei. Ridică amândouă mâinile și își așeză palmele pe umerii ei, cum fac perechile de dansatori când se pregătesc să înceapă jocul. Mult mai târziu, avea să mai întâlnească acest gest, care anunța intrarea în vâltoarea unei întâmplări neașteptate, dar acum el părea a avea înfățișarea firescului și nu al unui scenariu căruia trebuia să i se conformeze. Se abandonase fără nicio rezervă, gata să primească atât cât i se va da, dar și să dăruiască mai mult decât primise.
Dar dansul nu continuă, deoarece Axinte își ridică palmele de pe umerii Carolinei, le coborî de-a lungul brațelor, o cuprinse de mijloc și o trase încet spre el. Nu întâmpină nicio rezistență. Îi simți doar ușorul tremur al coapselor și sânii opunându-se apăsării neașteptate a pieptului. Nu purta sutien și combinezonul subțire oferea o protecție minimă sfârcurilor. Erau fierbinți, și dogoarea lor neobișnuită se răspândi cu iuțeală în tot corpul. Când pieptul ajunsese să se sprijine în întregime pe cel al lui Axinte, el o luă în brațe și se îndreptă spre pat.
Așteaptă, ar fi vrut să spună Carolina, nu te grăbi!
Dar nu spuse nimic, iar gesturile lui Axinte erau tot mai îndrăznețe și mai nestăpânite. Iar stângăcia și nepriceperea ei le făcea și mai imprudente.
S-a lăsat în voia mâinilor lui a căror frământare dovedea mai multă iscusință de cum își putuse ea imagina. Iar buzele îi erau moi, dar nu ardeau încă așa cum aveau să ardă de mii de ori după aceea. Se mulțumeau să împingă fierbințeala înăuntru și să o strecoare în semeția sânilor, în netezimea fără de cusur a pântecelui.
Și, dintr-odată se simți pe deplin stăpână pe toate mișcările: trupul răspundea cu o supușenie de care nu se crezuse în stare îndemnurilor obscure ale instinctelor, dar și îndemânării pe care Axinte o dovedea în conducerea dansului pe care îl simulase în debutul serii.
O pricepere ce amesteca forța și pasiunea cu o blândețe la care nu numai că nu se așteptase, dar pe care nici nu era pregătită să o accepte. Astfel încât, jertfa la care consimțise și firicelul de sânge care o însoțise a rămas ceea ce a fost dintotdeauna: un prinos unui zeu dintr-o mitologie precară, care își întemeia fanteziile lipsa de răspundere pe tulburarea simțurilor.
Deocamdată, mitul Carolinei era întreg, iar atâta timp cât răspunderea îi aparținea, prudența nu avea ce căuta în debutul, oarecum intempestiv, al acestei ucenicii în care dascălul și învățăcelul își asumaseră riscuri egale. Pe jumătate ale ei, pe jumătate ale lui, flăcările îi înfășurară cu aceeași destoinicie cu care aveau să pâlpâie multă vreme după aceea, alimentându-se din ele însele și ascunzând, cu o îndemânare demnă de o cauză mai bună, înaintarea unei ciuperci ai cărei spori își pregăteau celulele pentru dansul unor atomi cu finalitate previzibilă. Nu era fir de praf în toată casa, dar Carolina le simțea fierbințeala strecurându-se pe frunte și pe gât, asemenea celor din nisipul unei plaje încinse de soare.
Niciodată febrilitatea n-a fost mai lipsită de agitație și nici absența pudorii mai naturală. Pantaloni, bluză, chiloți deveniseră auxiliare stânjenitoare, cum fără rost deveniseră inelul și cerceii care i se păruseră că sfidează goliciunea, pe care anii de dorințe și frustrări se pregăteau să o ofere privirii bărbatului din fața ei.
Nu e nevoie să complicăm noi înșine lucrurile, întrucât ele se complică de la sine. Auzită într-un film sau citită într-o carte, Carolina memorase replica, dar nu se grăbea să o pună în practică. După primii ani de facultate, începuse să se convingă că adaptarea duce la stabilitate, dar și la excese, și spera că, atât în biologie cât și în fizică, vor fi existând legi sau teoreme cu un grad de abstractizare și o aplicabilitate mai mare decât vagul echilibru între dorință și iluzie. În plus, cum niciuna din încercările la care fusese supusă până atunci – examene, concursuri, olimpiade – nu identificase în ea un viitor pretendent la Premiul Nobel, Carolina se mulțumise să concilieze visele ei cu ambițiile lui Axinte, sperând că va ajunge, cândva, să-și descopere numele înghesuit în notele de subsol ale unor dicționare sau istorii, rezonabil de generoase, ale biologiei.
Cu atât mai greu era de presupus că o fată cu educația și temperametul ei ar fi fost în stare să pre-mediteze ceva cu gândul că acel ceva i-ar putea schimba atât de profund viața, încât să nu mai existe nicio cale de întoarcere.
Ceea ce nu face deloc mai puțin îndreptățită dorința ei de a fixa în memorie noaptea aceea, prima, ca pe o infimă abatere de la mișcarea de revoluție, astfel încât zorii de ziuă să fi aparținut rotirii altor planete și nu Pământului. Să fie vorba mereu despre o linie dreaptă și nu despre o curbă sau despre un cerc, care fie își dibuie la nesfârșit întâlnirea, fie își devoră propria coadă, precum șarpele Uroborus pentru care prezentul este o iluzie fără sfârșit?
Și își amintește mai ales cum, la puțin timp după ce intraseră în casă, când tăcerea amândurora devenise nu doar stânjenitoare, ci foarte apăsătoare, Axinte luă un cearceaf din dulapul din hol și îl întinse, cu gesturi foarte sigure, pe cuvertura canapelei. Un războinic neînfricat și o victimă sigură a vredniciei sale, sau o Fecioară ce încă nu fusese înștiințată că va da naștere unui Profet? Mult mai familiară cu capcanele visării cu ochii deschiși decât cu capcanele realității, Carolina privi, timp de câteva secunde, silueta lui Axinte și, după ce se convinse că nu Vâlva Apelor și nici Bărbosul erau cei care stăteau în fața ei, începu să se dezbrace încet, cu gesturi deloc precipitate. Cu o familiaritate de consoartă încercată și nu ca o adolescentă inhibată, brusc trezită de dansul de cocostârc îndrăgostit al unui tânăr abia desprins din cețurile unei străzi cu nume fără acoperire documentară. Doar că nu clănțănitul de meliță grăbită al pliscului acestui bărzoi improvizat îl auzea Carolina, ci tic-tac-ul ceasului deșteptător de pe noptieră, cu ácele lui fosforescente, ce arătau că este 10,45, oră echivocă, ce nu aparține nici serii trecute, nici dimineții următoare. Ora unei țări a nimănui în care Carolina se simțea a fi singurul locuitor, o țară ce începuse să-și dese neze contururile, granițele, ce vor trebui nu doar apărate, ci și extinse. Și-a așezat hainele pe marginea fotoliului, s-a întins cu fața în sus pe cearceaf, și-a așezat brațele de-a lungul trupului și a închis ochii. N-a încercat niciodată să-și imagineze câte veșnicii au trecut între momentul în care pleoapele au acoperit luminile lămpii cu picior din capătul canapelei și clipa în care a auzit, ca într-un vis, dar deslușit și apăsat, un glas de bărbat care rostise o propoziție pe care o mai auzise, dar al cărei înțeles abia acum începea să se dezvăluie: Ce frumoasă te-a făcut mama ta! Apoi a simțit o mână ce se plimba pe păr, pe frunte, în jurul ochilor, pe buze. Nu pe sâni, cum s-ar fi așteptat ea, pe sânii aceia de care era foarte mândră, a căror împlinire o urmărise cu atâta emoție și nerăbdare. Ci pe întinderea netedă din jurul buricului, unde degetele lui desenau cercuri tot mai largi, tot mai îndepărtate de centru, până ce vârfurile au atins marginea părului pubian și rădăcinile pietroase ale sânilor. Murmura ceva neinteligibil, ceva ce semăna a descânt și părea a se insinua în terminațiile lor nervoase, făcând ca atingerea să fie și mai răscolitoare. „Mă rugam, mărturisise peste ani Axinte, mă rugam să nu cad în ispită!“ „Ca orice învățăcel ucideai în tine o ispită, răspunse atunci Carolina. Doar că nu pentru a scăpa de ea, ci pentru a face loc unor ispite și mai mari.“ Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, memoria Carolinei, care era mai degrabă cumulativă decât reflexivă, o obliga să rămână agățată de stări, nu de chipuri sau de gesturi. Ea nu inventa fizionomii, ci recapitula frisoane, tristeți, bucurii. Nu clasifica și nu clasa; își asuma dreptul elementar de a reține sau de a respinge. Era pregătită să nu aibă dreptate, dar să convingă, eventual să convertească, apoi să se convertească și ea. Dacă acum se privește în oglindă și vede acolo o față necunoscută, e sigură că ea e aceea. Simte că sub pielea pe care o vede e o altă piele, o epidermă ce se regenerează continuu, păstrând neschimbate doar cantitatea de melanină pe care i-au transmis-o strămoșii și configurația amprentelor digitale. E un joc de-a v-ați ascunselea în care scenaristul lucrează după căderea întunericului, când corpul își estompează conturul și aparența ia locul diferenței. După ce îi spuse cât de frumoasă o făcuse mama, Axinte începu să-și dea jos hainele. Una câte una, încet, tacticos, aproape provocator. Cu gesturi de striper semiadormit. Pe cât de sumar era îmbrăcat, pe atât de mult i se părea Carolinei că durează dezbrăcarea. Era o lecție însușită, sau una al cărei text trebuia descifrat? Sigur e că ceea ce vedea ea în fața ochilor era mai mult decât îndrăznise să spere. Cum nu prea avea repere, în afara revistelor și a filmelor pentru adulți, și-l imaginase slab și ascuțit. În realitate, avea în fața ei un bărbat în toată firea: umerii largi, drepți, armonios rotunjiți, puneau în lumină bicepșii proeminenți și pectoralii crescuți ca două movilițe despărțite de adâncitura îngustă a sternului. Cu bărbia ușor ridicată și doar pe jumătate întors spre Carolina, ochii lui păreau a trece pe deasupra trupului ei gol, dar sclipeau ca ai unui animal nedomesticit ce ignora atât hrana ce i se pregătise, cât și cușca ce aștepta după colțul casei. Iar Carolina simțea că pielea nouă ce răsărise deasupra pielii ei vechi arde, că pleoapele nu mai ajung să acopere rotunjimea ochilor, că vede mai mult decât își putuse închipui. Nuditatea bărbaților, chiar și atunci când era protejată de slipuri, îi provoca mici vertijuri, însoțite de fulgerătoare tulburări de vedere și echilibru, care făceau ca fața bărbatului să se șteargă, să-și piardă orice identitate. Chipul lui devenea o simplă imagine, care nu mai avea nimic de a face cu lascivitatea, cu impudoarea, cu forța și cu virilitatea, ci cu grația și cu armonia ce uneau între ele cele trei segmente ale corpului. Începuse chiar să creadă că nu trupul femeii este cel ce sporește așa-zisa armonie a lumii, ci cel al bărbatului. Au trebuit să treacă destui ani de la mijlocul acelei nopți, să-l iubească pe Da Vinci pentru Cina cea de taină și nu pentru Omul vitruvian, iar apoi să înțeleagă diferența dintre cromozomii bărbatului și cei ai femeii, pentru a se obișnui cu gândul că aparenta stabilitate a tiparului inițial al bărbatului nu e decât rezultatul unui misterios și tacit pact între afluenții imprevizibili ai evoluției. Dar în noaptea aceea, îi fuseseră de ajuns ochii cu sclipiri de vulpe ai lui Axinte pentru ca, mai târziu, să nu facă nicio deosebire între peripeția de a fi suportat o deflorare și asaltul viclean al depresiei ce însoțește un doliu iminent ori explozia prematură a delabrării. În amândouă stăruie același abandon al sinelui, ipocritul triumf al iremediabilului ce înfășoară povara pierdută într-o lumină în egală măsură apoteotică și crepusculară. Un geam necurățat de mult, pe care s-au așezat praful stelar, fumul crematoriilor, nisipul paraginei. Și își aduce aminte momentul în care puștoaica din ea s-a hotărât să devină femeie, secunda în care bulgărele de rețineri, spaime și prejudecăți s-a rostogolit cu o asemenea forță încât a rupt toate zăgazurile, făcând loc unui trup nou, la fel de neprihănit, dar infinit mai disponibil. Nici atunci, nici azi n-a contat blândețea cu care Axinte i-a cercetat ascunzișurile, înaintarea prevăzătoare a trupului, mișcarea lui ritmică ce se străduia să unească într-un singur șuvoi destoinicia impulsivă a strămoșilor cu meșteșugul rafinat al unui ucenic mai mult sau mai puțin autodidact. Nu l-a întrebat niciodată cât de „școlit“ era. Câteva minute lungi a rămas nemișcată și cu ochii închiși. Avea senzația că trupul ei e la fel de curat, dar că începe să aibă consistența gelatinoasă a unui melc de livadă. Dâra invizibilă ce făcea legătura dintre ce fusese și ce devenise era, însă, un semn că pericolul de a reintra în cochilia pe care tocmai o părăsise nu trecuse. A deschis ochii, s-a cuibărit la pieptul lui Axinte. Cu coada ochiului, a privit așternutul, reprimând cu oarecare dificultate jena provocată de vederea rodului proaspetei sale ofrande. Era mai degrabă contrariată decât speriată. Nu-și amintește să fi vărsat mai mult de o lacrimă și nici să fi oftat. Oricum, balanța cu care se cântărea în acele momente avea brațele dezechilibrate. Pierduse sau oferise de bunăvoie? Știa că e o întrebare retorică: era de mult împăcată cu ideea că nici cea mai frumoasă fată din lume nu poate dărui decât ceea ce are! Se uita la Axinte. Nu putea citi nimic pe chipul său: nici orgoliu satisfăcut, nici oboseală, nici bucurie, nici disperare. Și el o privea: cu o lumină nouă în ochi, cu o duioșie în care recunoștința părea a se învecina cu deruta. Împlinise un ritual, ori participase la un sacrificiu? Singur el ar fi putut sugera un răspuns la această întrebare. Dar Axinte tăcea. Era tăcerea aceea pe care a învățat să o cunoască mult mai târziu: a stelelor îndepărtate, a ecuațiilor ce-și ascundeau sensul în spatele unor cifre infinit supraetajate, ale unor litere dintr-un alfabet niciodată pe deplin descifrat. Oricum, nu el fusese Avraamul care-și jertfise fiul pentru a-și dovedi credința, și nici Carolina îngerul care îi oprește mâna pregătită să-l înjunghie. Devenise imună. Învinsese singură. Târziu, au ieșit în stradă. Noaptea căzuse de mult peste București. Orașul era aceeași matahală impersonală din a cărei cochilie gigantică Carolina Prodan ieșise întreagă, bucuroasă că dobândise o altă înfățișare. O față lăuntrică alcătuită din mii de fețe, unele mai șlefuite, altele mai zgrunțuroase, unele suprapuse, altele subpuse, strâmbe sau ascuțite, scurte, lungi sau înghesuite unele în altele. Străzile prăfoase ale cartierului și tencuiala scorojită a caselor de pe Sfinții Voievozi i-au primit cu o binevoitoare indiferență. Le-a acceptat tăcerea și a adăugat-o celei ce se rostogolise dincolo de marginile Capitalei, spre Câmpia Bărăganului și mai departe. Făcuseră deja câteva sute de metri, când și-au dat seama că sunt alături și că mergeau în aceeași direcție.
(Fragment din romanul Paragina)