În pregătire la Cartea Românească
Romanul Generalii vrea să arunce o privire exact asupra generalilor români din Al Doilea Război Mondial, care, după mine, se împart în trei categorii: cei care au fugit din ţară, cei care, daţi afară din armată, au intrat în puşcărie şi cei care au trecut de partea puterii comuniste. Am vrut să mă fixez, ca şi în alte cărţi, asupra unei familii al cărei destin merge în paralel cu destinul mare al ţării. Sunt astfel puse în joc trei generaţii, bunicul, militar, a făcut parte din statul major al generalului Mihail Lascăr, tatăl, istoric, iar fiul, om politic. Toate firele se îndreaptă spre acesta din urmă, care are ambiţia ca, în zilele noastre, prin înfiinţarea unei noi formaţiuni politice, să reformeze întreaga societate. Dar, cum se spune, socoteala de acasă nu se potriveşte cu ceea ce se întâmplă… în târg… (D.S.)
Ana Poenaru știa că în schitul de unde plecase circula o legendă de care celelalte monahii, în frunte cu stareța, se cam fereau și nu o doreau popularizată, dar pe care ea o îndrăgea nespus și de fiecare dată când și-o reamintea, trăia un fel de vertij binefăcător. Schitul pe care-l părăsise era situat chiar în buricul târgului, inițial fiind ocupat de călugări, dar care se mutaseră mai toți la Căldărușani, așa că vechiul local, de la sine înțeles, din acel moment încolo a fost menit monahiilor. De aici a venit apoi și denumirea care l-a făcut vestit, Schitul maicilor. Veneau acestea ca niște păsări singuratice, pe care vremurile haine le rebegiseră și aveau nevoie de adăpost. Așa-și găsise loc de odihnă și de veghe și Ana Poenaru, orfană de război, cu care viața nu fusese blândă, dar ea era o făptură credincioasă și știa că, dacă își ordonează gândurile pe verticală, va găsi tihnă și mântuire. Călugărită, primise numele de maica Timoteia, ceea ce o bucura foarte mult deoarece pe tatăl ei, mort la Cotul Donului, îl chemase chiar Timotei, iar pe mama, Paraschiva. Aceasta își dăduse duhul atunci când aflase că bărbatul ei nu se mai numără printre vii. De fapt, nu fusese suprinsă întrucât era aproape sigură că, plecat pe front, sunt mai multe șanse să nu te mai întorci decât să revii bine mersi, dar surprinsă sau nu, șocul a fost mare și s-a prăbușit oricât de bărbătoasă păruse până atunci. Ana s-a pomenit astfel singură și de aceea a și luat calea mânăstirii. Nici prea multă aplecare spre carte nu avea, așa că a considerat de cuviință că mai bine ar fi să se așeze sub acoperământ și să taie legăturile cu viața laică. Cu toate acestea, soarta ei avea să fie alta. Căile destinului sunt încurcate, mai ales că, nefiind trasate cu o mână fermă așa cum cred aceia cu o judecată superficială, formează o deltă ramificată în care cel rătăcit nu mai găsește drumul drept. De aceea, nu i-ar fi venit în vecii vecilor să creadă că până la urmă va pleca din schit și nu doar că va face o asemenea dezertare, dar va ajunge și mamă, fără a fi măritată, ceea ce, desigur, pentru ea, venită de la sat, era foarte grav, iar pe fiul ei îl va aștepta o carieră uluitoare, încheiată, din nefericire, cu o moarte prematură, și de fapt inexplicabilă. Ana avea să fie mama lui Laur și tot ceea ce el mi-a spus în răstimpuri s-a depus în mine sub forma unor ninsori moi, dar care apoi nu au întârziat să mă biciuiască. Ana Poenaru fusese impresionată de legenda care dădea acelui schit fiori și pe care nici una dintre monahiile prezente acolo nu o ignora. Se spunea astfel că într-un trecut neprecizat, poate chiar atunci când așezământul luase ființă, una din fetele retrase acolo, nemafiind în toanele ei, nu-și mai găsea liniștea și tot ceea ce până atunci îi adusese bucurie și echilibru ajunsese s-o plictisească și chiar mai mult de atât, s-o înfurie. Stareței i-a fost limpede că fata este muncită de Necurat și că împotriva unor asemenea lucrări păcătoase sunt necesare tratamente aspre. Slaba făptură nu trebuia cruțată fiindcă altfel diavolul s-ar fi instalat în sufletul ei cu atâta încrâncenare încât nimic nu l-ar mai fi izgonit de acolo…Doar dezlegarea prin moarte, dar nici așa ceva nu era de dorit… Cazul acelei tinere supăra însă toată obștea. Ea nu făcea rău nimănui, dar avea o atitudine care intra în flagrant dezacord cu cerințele unui trai monastic cuviincios. Era distrată, iar uneori începea să râdă, dar nu era un râs sănătos, ci o chicoteală indecentă, de parcă ar fi fost gâdilată și, în loc să refuze provocarea, o savura cu atât mai mult. Păi cum să mai fie asta maică și să mai urce scara spre cele sfinte, dacă ei în mod sigur mintea îi zboară aiurea? Schitul era vestit pentru curățenia sa fizică și morală. Multe tinere visau să ajungă aici și astfel să-și ducă viața, ferite de ispite și de tot felul de chemări primejdioase. Fiindcă spațiul devenise neîncăpător, unele dintre monahii au plecat spre o altă mânăstire din afara orașului, învăluită de liziera deasă a unor arbori și situată pe malul unei ape care curgea lin, fără zbucium. Tânăra din legendă urma să fie și ea dusă acolo, operație însă care nu a mai avut loc deoarece, ca din senin, a încetat din viață. Până atunci nu acuzase nicio tulburare a sănătății, așa că decesul era cu atât mai inexplicabil. Numai că nu a murit oricum, ci în timp ce se ruga Fecioarei, o rugăciune care mergea până la transfigurare atât de schimbată era ea la față în clipa în care a fost luată pe lumea cealaltă. Aproape că nici nu a mai fost recunoscută de cei care au văzut-o atunci și care s-au închinat nevenindu-le să creadă că poate fi ea. Dar ea era, nu altcineva, iar rugăciunea pe care i-o înălța Maicii Domnului era de fapt o rugăciune de mulțumire pentru faptul că Maica, anterior, îi ascultase o altă rugăciune, una de cerere, și o ajutase apoi să ducă la îndeplinire ceea ce tânăra dorea. De aici se înfiripă cu adevărat legenda de care monahiile se fereau de teamă că ar putea fi smintite. Ce spune aceasta? Că tot felul de-a fi al tinerei, care nu intra în acord cu cerințele schitului, era datorat faptului că ea se îndrăgostise de un tânăr din oraș și, știind că nu-l poate întâlni, se tulburase din cale afară. Drept urmare, căzuse în fața icoanei Preacuratei, rugând-o să facă ceva pentru a-i împlini dorința și a fi împreună cu iubitul ei. Fecioara, înțelegând că iubirea aceasta e neprihănită și nu ascunde pofte necinstite, nu a stat pe gânduri și a făcut ce a rugat-o tânăra. Astfel, i-a luat acesteia înfățișarea și a coborât în obștea schitului în vreme ce fata a fugit în lume și și-a trăit dragostea. Nimeni nu a observat substituirea, ceea ce era de altminteri dificil, dar odată revenită la schit, fata, extrem de slăbită, nu a mai putut decât să cadă din nou în genunchi în fața icoanei milostive, după care a închis ochii. A avut loc în acest fel un miracol de o mare frumusețe, dar pe care autoritățile îl refuzau deoarece reprezenta un precedent de care și alte monahii, la o adică, se puteau servi pentru a-și satisface anumite dorințe și atunci ce ar mai fi rămas din schit? Ana era însă fascinată de legendă și se punea în pielea acelei surori care trăise minunea până la capăt. Ea nu avea unde să se ducă, dar pe de altă parte dorea să se roage și, ca predecesoarea ei, să primească astfel o serafică dezlegare. S-a rugat, dar nu s-a întâmplat nimic, aceasta, evident, din cauza faptului că pe ea nu o aștepta nimeni. Nu era de nimeni îndrăgostită, dar în inima ei se căscase un gol pustiitor. Ca un răspuns, a și fost vizitată într-o noapte de visul premonitoriu, pe care a doua zi nu a precedat să-l împărtășească maicii starețe. Aceasta a ascultat-o cu atenție, dar nu a avut nicio reacție. În vis se ivea un personaj tuciuriu, mătăhălos, față de care celelalte vietăți păreau niște gângănii, și pe care, mergând neglijent, le strivea sub tălpi. Astfel, ceea ce era ca și predestinat a lovit năprasnic. Decretul 410 din 1959, formulat cu precizia și răceala actelor juridice, a zdruncinat viața mânăstirească a țării, izgonindu-i pe toți frații și pe toate surorile prea tineri și prea tinere, al căror rost în societate, după socoteala stăpânirii, trebuia să fie altul și nu continua evlavie. Ana a hotărât atunci să plece spunând că ea crede în mesajul visului și deci nu vrea să fie aruncată afară din schit, ca un gunoi. După părerea ei, visul asta vrea să spună și nimic altceva. Nu a mai stat pe gânduri și și-a făcut bagajele. Plecarea ei a fost trecută sub tăcere, dar a făcut ca asupra schitului să plutească un nor al amenințării. Maica stareță nu a stat nici ea cu mâinile în sân. Având cunoștințe la mitropolie, s-a interesat acolo pentru a vedea de unde și încotro bate vântul. Răspunsurile primite, destul de vagi, nu au mulțumit-o. Poate chiar faptul că erau vagi întărea amenințarea. În țară se consumau procese politice care nu iertau pe nimeni, strivindu-i pe toți aceia care avuseseră legături cu respectivele grupări luate în vizor. Maica stareță și-a amintit de visul Anei și a simțit la rândul ei un fior rece, aducător de iarnă geroasă. Slujbele din mânăstire se consumau liniștit, dar ostrovul lor era asaltat de furtuni. S-a gândit și ea atunci la înțelesul legendei și a crezut în ceea ce până în clipa aceea doar observase cu prudență. O și vedea pe Maica Domnului coborând asupra schitului și absorbind tot ce era acolo pentru ca, în clipa în care autoritățile s-ar fi năpustit asupra lor, să se pomenească în fața unui deșert. Și-a dat seama, ca într-o iluminare, că aceasta este marea revanșă a Spiritului în fața celor care-i prigonesc pe slujitorii săi. Îi ia pe toți sub mantia sa în așa fel încât puterea terestră nu mai are ce face. Este o absorbție fără rest, călugări, preoți, poeți, munți, păduri, lacuri și râuri, cuvinte și tăceri, totul este răpit, așa cum în retragere locuitorii unui teritoriu pârjoleau ce rămânea în urmă pentru ca ocupanții să nu mai găsească pic de hrană. Numai că, în drumul spre cer, absorbția este mult mai puternică. Doar misticii pot să înțeleagă un asemenea fenomen, Așa a și închis stareța ochii, precum monahia din legendă, transfigurată. Și ea a trăit intens, dincolo de orice stavilă, iluminarea. Nu a mai apucat clipele alungării din mânăstire, tot la fel cum nici Ana nu le-a trăit. Doar că ea era vie și lucra într-o fabrică de țigarete. A aflat de decesul maicii Teodosia cu totul întâmplător fiindcă cineva din intreprindere a cărui bunică era foarte bisericoasă s-a găsit într-o zi să vorbească de una, de alta, și astfel a pomenit-o și pe maica stareță de la Schitul maicilor. Ana ascunsese cât putuse faptul că ea, înainte de-a se angaja, fusese monahie, pe înțelesul tuturor călugăriță, fiindcă celălalt termen le era celor de acolo, în proporție de peste 90 la sută, ca și necunoscut. Știa că, dacă s-ar afla, ar fi luată în tărbacă, jignită, umilită. Gradul de ostilitate a clasei muncitoare față de biserici, mânăstiri, popi și călugări crescuse considerabil în ultimii ani. Dacă erai prins cu musca pe căciulă, o încurcai. Ana se ferise cât putuse, dar știa că până la urmă se va găsi un iscoditor priceput. La serviciul de cadre nu declarase unde-și petrecuse niște ani, iar „golul“ acesta trezea suspiciuni. Spusese doar că vine de la țară, că e orfană de război, dar nu precizase că tatăl ei sfârșise pe frontul de Răsărit. Știa că o asemenea declarație nu va fi privită cu ochi buni. Dacă ar fi murit prin Cehoslovacia, prin munții Tatra, altă viață, pe când așa, la ruși, fie și soldat prost, tot ești considerat un fel de dușman… Acestea le-a discutat cu un tânăr istoric într-o casă unde venea săptămânal pentru a face curat. Familia aceasta nu locuia departe de așezământul de unde ea, de bunăvoie, plecase. Așa a și aflat de decretul de golire a mănâstirilor pe care conducerea de partid și de stat îl dăduse în anul de grele încercări, 1959. În ziua aceea fatidică le-a văzut pe fostele surori tinere care, cu traista pe umăr, luau drumul unei noi pribegii. Ce le mai aștepta oare? De bine, de rău, ea se angajase într-o fabrică, lucra și ca femeie de serviciu în diverse case pentru a mai câștiga un ban, așa ajunsese în casa domnului general Miron Ștefăniță al cărui băiat, Lucian, era tânăr ca și ea, dar cu ochi decolorați, ca ai unui om în vârstă, care văzuseră poate prea multe în decursul vieții. Nu văzuse, dar citise. Aceasta a și impresionat-o de la bun început. Tânărul era înconjurat de munți de cărți și mai toată ziua și-o petrecea într-un fotoliu, acoperit ca boșorogii cu un pled, pe care se afla mereu cartea din care citea, subliniind în pagină tot ce i se părea mai interesant. Citea cât citea, după care se apleca puțin și lua din maldăr un alt volum, parcă mai gros decât cel dinainte. Nu citea la întâmplare, ci având în minte un plan pe care voia neapărat să-l ducă la îndeplinire. Ana intra jenată în camera tânărului fiindcă nu voia să-l deranjeze, dar pe de altă parte se temea că i se va reproșa că nu face treabă cum se cuvine. Dar cum să șteargă ea praful în aglomerația aceea de cărți, unde nu mai era loc nici să arunci un ac? Ar fi trebuit să ia volum cu volum, dar asta însemna timp, nu glumă, ceea ce presupunea că-l va deranja și mai mult pe tânărul studios, și pe lângă asta nici ea nu avea la dispoziție un răgaz atât de mare. Așa că stătea acolo, în cameră, o vreme, după care, tiptil, ieșea pe ușă. Nici nu îndrăznea să se uite la tânăr, speriindu-se de aceiași ochi îmbătrâniți prematur din cauza lecturilor înverșunate. În felul acesta a trecut ceva timp până în ziua în care, ca trezit din somn, tânărul i-a acordat puțină atenție. Afară, după săptămâni de ploi și vreme mohorâtă, ieșise soarele. Poate și înseninarea bruscă l-a determinat pe Ștefăniță junior să scoată nasul din cărți și să privească în jur. Așa a și observat-o pe tânăra care părea cam de vârsta lui și trebăluia fără folos dintr-un colț în altul al camerei. Nu a fost vorba de vreo înamorare subită, așa cum mulți ar fi tentați să creadă, ci de o apropiere lentă, gradată, străbaterea cu precauție a acelor centimetri care uneori, separând-o pe femeie de bărbat și invers, pot fi kilometri. Ana l-a întrebat atunci ce citește sau ce studiază, întrebare cam nelalocul ei, dar tânărul nu s-a simțit deranjat. Chiar lăsa impresia că-i pare bine. – Da, așa a fost tata, un om cinstit, neprefăcut, care nu se uita la ce spune lumea… Îl prindeam greu pe Laur într-o dispoziție specială pentru a-mi povesti despre familia lui, dar știam că, dacă face aceasta, e, cum ar veni spus, al meu. Știam că nimeni nu se bucurase de privilegiul de-a-i asculta mărturisirile privind un domeniu atât de gingaș. Și dacă s-a nimerit să fiu eu acela, atunci aceasta dovedește că între noi exista totuși o relație specială indiferent cât de rar ne-am mai fi întâlnit. – Da, așa a fost tata, și știi, măi, omule, ce mi se pare cel mai dramatic? Faptul că a păstrat cu sfințenie secretul, acela că Ana, înainte de-a ajunge muncitoare și femeie cu ziua pe unde apuca, fusese la mânăstire, una dintre acele făpturi neverosimile care se îndrăgostesc de Hristos și nu mai au nevoie de altceva. Tata a păstrat secretul considerând că a-l divulga poate genera o serie de neplăceri. Și mai ales a ținut ascuns acest lucru de tatăl său, generalul Miron Ștefăniță. Familia generalului ocupa o vilișoară din cartierul Izvor Mihai Vodă, foarte aproape de schitul respectiv, care și dăduse numele străzii unde locuiau. În perioada când Ana a intrat pentru prima dată în casa lor nimeni din zonă nu bănuia că, totuși, zilele acelui cartier sunt numărate. E drept că era și greu să bată cu previziunea atât de departe. Din 1959, de când lovise năprasnicul decret, și până în 1984, când începuse demolarea zonei, era un sfert de veac. Pentru un înaintevăzător reprezintă un fleac, dar în acei ani, persoane înzestrate cu un asemenea dar nu răsăreau precum ciupercile după ploaie sau, dacă existau, atunci la rândul lor păstrau taina. Generalul nu a mai apucat ziua aceea neagră, iar restul familiei, cât mai era, a primit o despăgubire simbolică, silită apoi să se mute în 48 de ore într-un apartament de bloc, undeva pe Viilor, unde abia au înghesuit tot ce avuseseră în casa rasă de buldozere. Laur își aducea foarte bine aminte de acele clipe, dar privea totul cu o răceală de sfinx. Atunci l-am înțeles dându-mi seama că el nu poate face parte din categoria plângăcioșilor, care nu se mai satură și tot se jelesc de parcă, după ce nu vor mai fi, le vor lipsi bocitoarele… Laur era un om credincios, dar respecta și legitățile de cristal ale istoriei. Considera că pe acestea nimeni nu le poate clinti și dacă Zeul suprem, totuși, vrea, atunci până și El ajunge să se teamă de riscurile pe care și le asumă. De aceea, spunea tot Laur, dacă te duci la biserică fă asta cu stoicism, fără să aștepți neapărat ceva. Sau speranța trebuie să fie de o asemenea puritate încât nici nu mai e speranță, ci veghe, atenție, strajă… Cam asta e… Ana Poenaru avea treabă, nu glumă, în casa generalului. Erau vreo patru camere, plus un living mare, la parter, care se deschidea spre o grădină ale cărei flori păreau că nici iarna nu se scutură și nu se ofilesc. Sau din cauza frigului înghețau și căpătau o strălucire minerală. Grădina nu aparținea propriu zis casei, ci la rândul ei se deschidea spre un teritoriu, cum ar veni spus, al spațiului public sau al nimănui, la fel de înverzit și de înflorit încât aducea cu un tărâm dintr-o altă lume. Înaintând printre arbuști dădeai taman în spatele schitului, unde se aflau chiliile. Deasupra acestora se înălța turla rotundă a bisericii, după care începea să urce un deal pe care creșteau, împreunându-se parcă, vii și livezi. Era, într-adevăr, un peisaj de basm, care nu putea să aibă zile multe și care, mai devreme sau mai târziu, avea să fie ras… Știind că e aproape de schit, Ana se temea că ar putea fi recunoscută și, de fiecare dată, intra îmbrobodită în casa generalului. Parcă voia să spună că ea, de fapt, nu e ea. Poate era în continuare preocupată de legenda schitului și credea că, la rândul ei, l-a părăsit pentru o anumită perioadă de timp, dar va reveni, fiindcă în tot intervalul scurs cineva i-a ținut locul, poate tot Maica Domnului. Credea foarte mult în adevărul legendei, iar apropierea de tânărul studios s-a realizat și grație faptului că, odată, făcând treabă, n-a avut de lucru și i-a povestit acestuia legenda. – Tata a fost foarte impresionat, continuă Laur. Așa ceva nu auzi în fiecare zi. El era un istoric tânăr care voia musai să știe ce se întâmplase cu țara lui în ultimele decenii, dar pe de altă parte era covârșit de îndoctrinare. Așa că o asemenea poveste, în care doar dacă moșii mai cred, îi alina sufletul. Era precum un balsam neobișnuit, care venind de la o fată tânără și curată, exercita și mai multă influență vindecătoare asupra lui. Așa a aflat că ea nu e o simplă muncitoare, plecată de la țară fiindcă acolo nu avea de nici unele, ci o slujitoare a Domnului. Secretul însă nu trebuia înstrăinat. Și ultima persoană care trebuia să afle aceasta era tatăl lui, generalul. Dacă ar fi aflat, s-ar fi făcut negru de supărare, ar fi dat-o pe fată afară din casă și nu ar mai fi primit-o. Când i-a spus Anei toate astea, tânăra s-a îngrozit. – Dar de ce? a murmurat ea. Eu sunt un om cinstit, n-am furat un capăt de ață, și ai mei au fost la fel, de ce? Tata a murit pe front. – Da, a răspuns Lucian, dar tatăl meu e un om ciudat, pe care războiul l-a zdruncinat. A fost luat prizonier tot la Cotul Donului și, fiindcă nu suferea condițiile grele ale prizonieratului, a făcut mari cedări. De aici pleacă tot…
(Fragment din romanul Generalii