În pregătire la Cartea Românească
Este, desigur, după cum v-ați putut da seama din titlu, un roman al generațiilor: trei femei (mamă, fiică, nepoată), trei locuri diferite de a trăi, trei feluri de a concepe existența. Prin urmare, îmi trebuiau trei modalități de a pune poveștile în scris, trei stiluri, căci este vorba despre trei cărți într-una.
Dar nu este numai un roman de familie: în paginile sale cuprinde un secol, convulsionat și tensionat, și istoria Europei privită prin ochii unor personaje feminine, până în zilele noastre.
Prima carte, Sub semnul tăcerii, conține povestea Florei, mama. Este narată la persoana a treia, așezat, așa cum erau și vremurile. Chiar dacă se trece prin cele două războaie mondiale, chiar dacă mama e orfană, chiar dacă sunt pierderi mari, apoi comunismul, cu colectivizarea, naționalizările și represiunea, în acele vremuri oamenii tăceau și răbdau. Împănat cu arhaisme, regionalisme, cuvinte din maghiara satului ardelean, „găoacea“ multor întâmplări e, de fapt, tăcerea.
Cartea a doua, Sub semnul plecării, descrie viața fiicei, Ilona. Stilul e diferit, Ilona povestește la persoana întâi, capitolele alternează cu cele ale naratorului (la persoana a treia) care, în scurt timp, devine vocea Hannei. Autoarea intervine la persoana întâi, cu propriile sale înțelesuri, și astfel devine și ea personaj. Sunt descrise atmosfera anilor 1970-1980 și viața la Cluj și, în general, în România: lipsuri, constrângeri, urmăriri, securitate, avorturi, repartiții obligatorii, emigrări legale sau fugile peste graniță. E partea cea mai densă, contorsionată, o lume închisă care caută să-și spargă carapacea, exprimată prin eforturile de plecare, de evadare în toate sensurile.
Cartea a treia, Sub semnul hipnozei, conține povestea Halomei, nepoata: emigrată în Suedia, o parte din familie, după atâtea interdicții, se adaptează la o societate liberală, ceea ce, firește, pune probleme. Condiția emigrantului e plină de provocări și suferințe. Ca stil, în loc de narațiuni întrețesute, apar ședințele de hipnoză, sugerând că societatea actuală alienată accesează stările modificate de conștiință ca formă de cunoaștere și de vindecare.
Fragmentul reprodus aici, în avanpremieră, face parte din primul capitol, ce narează povestea mamei. (H.B.)
Nu-i bună tăcerea, și-a dat seama Flora doar când nu mai reuși să scoată nicio vorbă de la Marga. Altădată, vorbea măcar două-trei propoziții, că surorile se înțelegeau cu puține cuvinte, așa a fost toată viața. Un gest, două, și știau ce vor face, cum să lucreze. Acum nu se mai înțelegeau nici prin gesturi, Marga era absorbită de gânduri și parcă nici n-auzea. Venea la ea, sta ce sta prin preajmă, privea, mai punea mâna, apoi se ridica și pleca fără vorbă. Începea să se obișnuiască lumea cu ea așa cum era. Uneori venea cu fetița ei, ea se juca cu copiii, râdea, mânca ce i se da, Marga o privea îndelung, apoi numai ce o lua de mânuță și plecau: cea mică saluta și dispăreau pe uliță.
Când văzu Flora că tăcerea te poate înnebuni, hotărî să-i vorbească bărbatului ei, chiar dacă era supărată. Dar tot nu vru să se iubească cu el. Să-i ajungă că-i grăiește. Când Gabi încercă să se apropie, ea-l respinse vehement, argumentă că are ceva pete pe piele și nu-i place să simtă atingere. În zilele următoare, petele s-au înmulțit și au făcut pe alocuri scoarță. Simțea o mâncărime continuă, uite, i s-au umplut genunchii, coatele, acum și coapsele, apoi spatele. Ce eczemă urâtă, își spunea ea când se privea. În afară de pojar și vărsat de vânt, mai avusese o dată o erupție în copilărie, poate de la ceva mâncare, a trecut cu niște unsori. Acum nu trecea, petele au coborât pe antebraț. Ca să nu se vadă, purta mânecă lungă, purta și ciorapi împletiți pe sub rochie, deși era vară și cald. Apoi, observă că dacă expune petele la soare, se retrag, cade scoarța și rămâne doar pielea roșiatică. S-a chinuit cu eczema luni de zile, i s-a întins pe fese, s-a umplut între picioare, când se retrăgea, când revenea, fără nicio regulă. Nu ajuta, în afară de soare, nimic.
În vara aceea se întâmplă că izbucni focul în șura nou construită de Mihai, bărbatul Margăi. Nimeni nu știa cum a pornit focul. A fost o vară secetoasă, n-a mai plouat din mai, sfârâia țărâna sub tălpi, pământul în grădini și pe hotar era crăpat de să-ți scapi piciorul până la gleznă. Oamenii erau la secerat, se ridica parcă fum din snopi, de uscați ce erau. Apoi, s-a văzut fum adevărat și gros în sat, foc mare, vâlvătaie ca de iad. Și-au părăsit secerile și au alergat speriați. Cu așa uscăciune, poate lua foc tot satul. Mai ales că sufla un vânticel fierbinte. Podul șurei lui Mihai, fiind plin de fân uscat de vara trecută, a prins flacără mare, a ars imediat și grajdul, tot ce era din lemn, noroc că pereții au fost construiți din piatră, piatra aceea cărată cu boii dăruiți de Ianoș. Apoi scânteile duse mai departe au dat foc și la poiata vecinilor, numai că în podul poieții nu mai era fân. Au scos oamenii vitele speriate, s-a întâmplat atât de iute, că abia au apucat să se-adune vecinii cu gălețile, s-au auzit clopotele de la biserică vestind nenorocirea. Apoi s-a aprins casa următoare, acolo locuia Anuța Sticului, văduvă cu cinci copii; în câteva minute, casa acoperită cu stuf s-a făcut scrum cu tot ce avea înăuntru, n-au apucat să scoată decât o ladă cu ceva haine. Se jeluia femeia să-și smulgă părul din cap: n-avea bani să-și refacă agoniseala, nu mai avea nici măcar o lingură de lemn să învârtă în mămăligă. Dar acu’, n-avea nici făină de mălai din ce s-o facă, or suferi de foame copiii ei, de frig, la toamnă, la iarnă. Dar focul nu se oprea, ca să-l stingă, au golit fântâna Margăi, sătenii se grăbeau să arunce apă nu peste focul aprins, că era degeaba, ci să ude acoperișurile de stuf din jur, să nu le prindă și pe alea focul. Abia la al patrulea vecin s-a oprit paguba, că a stat vântul și n-a mai purtat scânteile. Deși s-a pierdut grajdul pentru care Marga a suferit atâta amânare din partea socrilor, deși s-a golit fântâna pentru apa căreia a fost neînțelegere și tristețe, părea că Marga nu înțelege mare lucru sau nu-i mai pasă. Privea focul cu ochii mari ca la spectacol, apa scoasă din fântâna ei era neputincioasă în lupta cu flăcările. Apunea soarele și limbile de foc erau tot mai vizibile în înserare, înfricoșătoare, dar maiestuoase. Se simțea atrasă, parcă niște siluete roșietice jucau în miezul focului, trosneau grinzile, împrăștiau mii de scântei ce păreau vii, zburând în arc; au tras-o femeile deoparte, să nu cadă ceva scântei pe ea și să se-aprindă.
Cine fusese de vină, de unde a pornit focul? s-au întrebat oamenii zile în șir. Trecuse un tractor pe drum cu puțin timp înainte, poate a sărit o scânteie de la motor, or cu seceta asta, dacă o fi prins ceva iarbă uscată, a fost de ajuns atâta. Asta a rămas ca explicație: a fost un accident, nu-i nimeni vinovat, altfel nu-și dădeau seama cum s-a întâmplat, cine are de plătit paguba. Anuței a Sticului i-au fost dați niște bani, ca ajutor, a umblat careva pe la Primărie și a rezolvat, s-a făcut o muncă de clacă și i-au construit o casă din cărămidă, că prea era săracă să rămână de izbeliște cu copiii; ceilalți și-au suportat singuri pagubele.
De vină fusese Mihăiță, băiatul mai mare al Margăi, dar asta nu s-a aflat decât după foarte mulți ani: se juca în pod cu prietenul lui de-a fumatul, au scăpat chibrituri și mucuri de țigări răsucite nestinse, pe când au văzut că flăcările au crescut și nu le pot birui, în loc să de-a alarma, au fugit îngroziți să se ascundă și au păstrat taina multă vreme.
După seceta aceea grozavă, după focul care a distrus vreo cinci gospodării, august a adus ploi. Primele ploi au fost furtuni cu fulgere, tunete, grindină mare. Nu doar că a bătut gheața și a distrus zarzavaturile, a fărâmițat frunzele porumbului, care nu mai avea de suferit, știuleții erau formați, dar a dat jos prunele, a stricat poamele în livezi. Tot la prima ploaie, fulgerul a lovit în două locuri: a lovit o casă de vară în care nu locuia nimeni, înspre Cămăraș, de a ars cu totul, și a lovit un nuc uriaș, pe câmp. Numai că sub nuc erau adăpostiți Lenuța Grijului și copilul ei mai mare, care veneau de la adunatul fânului, cu furcile și greblele în spinare; se pare că fierul furcilor a atras fulgerul, ziceau oamenii, în astfel de cazuri, n-ai voie să porți fier cu tine, mai ales dacă îl ții în sus, atrage electricitatea. Lenuța a fost lovită și a trecut fulgerul prin ea omorând-o pe loc, era cu o gaură în cap și carbonizată, băiatul a scăpat doar cu un leșin, a fost zvârlit departe de pom. Nucul a ars, oamenii au văzut de departe cum arde ca o torță în ploaie; abia spre seară, când s-a înseninat, i-au găsit pe cei doi. A fost jale în sat, erau oameni bine văzuți, cu familie mare, înstărită.
Flora iubea ploile, simțea venirea lor, le simțea după miros, nările ei simțeau umezeala ce adăsta în aer de la kilometri întregi. După secetă și focul cel mare, s-a bucurat de ploi, doar că n-a bănuit că vor fi cu victime. Când află de Lenuța Grijului, se cutremură: oare e vreo legătură între copiii scoși din pântece și ploaia asta cu fulgere? O fi fost pedepsită pentru păcat? Se simțea vinovată pentru viața femeii; dar se simțea înfricată pentru propria ei viață: faptul că i-a spus și Florei cum să scape de copilul din burtă, acum, va trebui să plătească și ea? Oare cum e cu iertarea lui Dumnezeu?
În toamna aceea a dat și Gabi de probleme. Deoarece câțiva ani la rând au avut un rod neașteptat de bun la struguri, au tot extins via, apoi, ca brigadier, a făcut un contract prin care promitea o anume cantitate. Ce l-o fi apucat să promită așa cantitate, că doar nu-l obliga nimeni, pesemne îi plăcea să fie lăudat. Dar anul acesta n-a fost rod bun, că după seceta din vară a fost grindină, apoi a venit o toamnă umedă, curgea apa șiroaie, ploile nu conteneau. Au atacat dăunătorii, a dat putregaiul cenușiu, o ciupercă a prins strugurii; oricum, nici vorbă să se livreze cantitatea contractată. Ca un făcut, omul care prelua producția, când Gabi îi spuse despre ce e vorba, îi promise că-l ajută, nu e o problemă, se mai fac astfel de rocade de cifre, adică, el va scrie cantitatea întreagă, apoi va compensa cu producția din altă parte, că nu contează care cât depune, ci totalul să iasă bine. Gabi l-a crezut pe om, naiv și ușor de dus de nas, impulsiv și adesea negândit, făcu așa cum i s-a spus, semnă hârtiile cu cifrele false. Apoi omul acela a fost prins cu învârtelile făcute. Când l-au arestat, el a spus cine ce a semnat, i-au luat în lanț pe toți cei care au declarat fals. Clar, era o minciună, și ce dacă acela venise cu ideea? Gabi a realizat că fusese tras pe sfoară, bai e că i s-a deschis dosar penal. Când îi povesti Florei în ce necaz se zbate, îi aminti că probabil a fost trădat de unul Victor, un om pe care cică îl nedreptățise în ceva cauză taică-su, Gyuriță, când a fost primar, omul a așteptat ani de zile să se răzbune, cu bătrânul nu mai avea nicio șansă, stă mai mult în pat, șchioapătă greu când merge cu șuruburile alea în șold, dar Gabi i-a căzut la mână. Așa că se răzbună pe fiu. Poate să fie asta, nu zic nu, spuse nevasta, dar, dacă nu te repezeai la o rezolvare mincinoasă, nu o pățeai. Da, păcatul se ține scai de noi, spuse Gabi. Păcatul, acest gând a lovit-o adânc pe Flora, ea încă nu scăpase de vinovăția copilului scos din pântece, erau fix gândurile care o rodeau și pe ea: păcatul. Nu ripostă, că nu-i era în obicei, dar lovitura îi amărî sufletul. În zilele alea simțea cum dihania cea neagră crește și îi apasă creierul, îi strivește inima. I se cuibări frica în suflet: îl vor aresta pe Gabi, ea ce va face cu cinci copii, singură și fără ajutor? Fără prezența lui, fără banii câștigați de el? Nu se poate întoarce la Ianoș, că e neputincios și tatăl ei. Gabi va fi scos din slujba de brigadier, va fi scos și din activitățile bisericești, că doar un pușcăriaș nu poate conduce adunarea credincioșilor. Câți ani e pedeapsa pentru așa ceva? îl întrebă. Nu știa, va vorbi cât de iute cu un avocat, căci un avocat bun te poate ajuta. Nu există întoarcere, spuse Marga. Flora se răsuci mirată spre ea, de cine știe de când nu au mai stat de povești. Marga, hai să vorbim, nu-i bine să taci, de ce ai tăcut atâta vreme, o întrebă? N-am tăcut, am vorbit, dar nu m-aude nimeni, nici tu nu m-auzi, acum mă auzi? Te aud dară, acum vorbești clar și te aud, dar n-ai mai vorbit de săptămâni. Poate ai vorbit doar în capul tău, căzu Flora de acord, așa vorbesc și eu în capul meu pe tot felul de voci. Ar trebui să iei și tu niște doctorii, poate ar trebui să-ți dau de-ale mele. Marga n-a contrazis-o, nu-i păsa, dar repetă ce avea ea în cap: nu există întoarcere. Despre ce întoarcere vorbești, unde să ne întoarcem? întrebă Flora. Mi-a spus mama, reluă Marga, ne-am fi putut întoarce mai de mult, da’ acuma nu mai putem. Când ți-a spus? se interesă Flora. Aseară. A spus că m-a așteptat destul, că de câțiva ani ne tot așteaptă, am trecut deja de 35 amândouă, cât o mai lungim? Flora i-o întoarse neîncrezătoare: până acum n-ai zis nimica săptămâni de zile, iar acum spui ciudățenii, poate ar trebuit să te mai interneze o dată, că ai fost mai bine după ce-ai ieșit din spital. Nu ți-a vorbit mama, Marga, e închipuirea ta, mama e moartă din copilăria noastră, nici nu ne-o mai amintim, am crescut orfane, ai uitat? Nu există întoarcere, Flora. Nu mai e, înțelege. Dar nici nu mai vreau nicio întoarcere. Nu-i nimica bun în suferința asta. Pe Marga au găsit-o a doua zi în fântână. S-a dus cu albiturile să le limpezească. Era un frig de februarie de crăpau pietrele. Găleata și ligheanul cu rufe erau puse alături lângă fântână, pe jos era gheață de parcă ar fi vărsat cineva apă multă, gheață groasă. N-a observat nimeni când a ieșit să ducă rufele la fântână, n-a observat nimeni cât de mult a lipsit, erau obișnuiți cu disparițiile ei. Apoi s-a neliniștit fata cea mică. A început s-o strige, să plângă, s-o strige mai tare. Au început s-o caute peste tot. Târziu s-a gândit careva, văzând ligheanul cu rufe, să se uite în fântână. Brrrr, ce rece, a fost primul gând, apa a ridicat-o la suprafață, plutea cu rochia și poalele date peste cap, fața nu i se vedea. A murit în fântâna ei, în apa pentru care a fost atâta ceartă, pentru care s-a simțit nedreptățită, amânată, neluată în seamă, nesusținută. Dar poate toate astea erau doar în mintea ei, însă ce gândește mintea ta, aia e lumea ta, chiar dacă e distorsionată: fântâna ei, apa ei care a stins flăcările puse de fiul ei, cum mai ardeau limbile de foc, cum o atrăgeau în fierbințeală. Acum, apa era de gheață. O fi alunecat, vorbeau oamenii, da, ghizdurile erau prea joase, o fi alunecat cu gheața asta groasă, ea, atât de slăbită și fără putere, astfel încercau oamenii să-i păstreze amintirea, să n-o întineze în vreun fel, ce femeie frumoasă, femeie tânără, iar fata cea mică are doar 5 ani, exact atâta avusese Flora când murise Ana, mama ei. Pe Marga au îngropat-o în cimitirul cel nou. Între timp, de la înmormântarea fiului Florei, s-au mai adăugat câteva morminte. Așezată în sicriu, purta și-n moarte una din rochiile Anei, una maro cu pătrățele verzi și catifea la poale, ce bine cunoștea Flora rochiile astea rămase moștenire de la mama lor, avea și ea două, același model cusut de mama, difereau puțin doar culorile din material, tot nuanțe pământii, grele, serioase, cum era tot neamul lor. Pe cât era de înghețat pământul în ziua morții Margaretei, în trei zile veni o schimbare de vreme, anunțând un mugur de primăvară timpurie, așa că au pornit streșinile să curgă, șiroiau apele prin șanțuri, s-a putut săpa groapa, cât că glodul era până la glezne pe drumuri. Ca să-și păstreze încălțările uscate, oamenii umblau pe picioroange, adică pe cătăligi, ca niște clauni cu gesturi în căutarea echilibrului – o lume în care scena era chiar viața, roluri jucate de musai, Marga tocmai a ieșit din piesă. Dar cine să știe în Palatca de jocul pe roluri, de moștenirea dozei de tragic lăsate de mamă? Flora purta acum două dihănii în spate, și pe a ei, și pe a soră-si, că Marga s-a dezbărat cumva, s-a dus fără negură după ea, și-a găsit pacea. Nu s-a dus cu păcat, a lăsat suferința aici, era iertată și împăcată, de ce și de unde știa asta Flora, habar n-avea, oricum nu va spune nimănui nimic, cine ce-ar pricepe? Îi mai venea în minte uneori frânghia încolăcită așezată lângă sacii din cânepă și vocea care-i promisese că va fi bine, dar negura scădea tare anevoie. Își lua doctoriile date de medicul bătrân, tăcerea ei dintotdeauna se prinse acum în horă cu un tremurat al corpului care o făcea să se adune ghem, ca un copil în pântecele mamei, sleită de puteri, gata să cadă în leșin. Avea nevoie să doarmă după-amiezile, ea, care nu se oprea din robotit decât la miezul nopții. Fetele au preluat tot ce era de făcut în casă. Odată ce trecu luna, Gabi se bucură că are de mers la doctor, nici n-ar fi știut ce să mai facă cu ea. Când au ieșit din cabinetul bătrânului cu Flora îmbrăcată în negru, purtând doliu după soră-sa, doctorul îi spuse lui Gabi mai apăsat decât data trecută: ai cinci copii, omule, dacă vrei mamă pentru ei, mai ai o șansă: mutați-vă din sat, plecați de lângă oamenii care o necăjesc, plecați cât mai iute de acolo. Altfel va muri. Va muri curând. Plecați din casa în care locuiți, e singura soluție, nevastă-ta e ca într-un cuib de șerpi acolo, primește venin în fiecare zi și nu mai are putere să lupte cu răul. Nu vreau plecare, mi-e teamă de plecare!, țipa tot lăuntrul Florei, doar lăsa-ți-mă-n pace… Dar nu spuse nimic, asta a fost esența vieții ei, tăcerea.
Fragment din romanul Trei femei, cu mine, patru)