Ceea ce ne interesează este epigraful care prefațează a doua scriere ca importanță din opera lui Mateiu I. Caragiale, nuvela Remember. Deși au fost întreprinse cercetări cu privire la proveniența citatului, spre surprinderea mea, el nu a fost comentat. Explicația ține în bună parte și de o eroare de identificare în care exegeții s-au complăcut și care i-a fost atribuită autorului însuși, care ar fi citat, greșit, din memorie. Traseul acestei erori devine însă unul semnificativ pentru o poetică a (re)lecturii pentru a întrebuința termenii lui Matei Călinescu, cel care, la rândul său, perpetuează eroarea. Despre ce este vorba?
Într-o notă explicativă, teoreticianul introduce în textul său creditând-o o eroare a lui Barbu Cioculescu cu privire la citatul întrebuințat de Mateiu pentru nuvela Remember. Citez întreaga notă a lui Barbu Cioculescu, nota 1, pentru a elimina orice confuzie. „Citat din Monsieur de Cupidon (1854, p.235) de Ch. Monselet: Cela est un Fait-divers atroce, cap. XXIII, Les femmes du jardin Mabille. Grădină pariziană în care se consuma și se dansa, condusă de profesorul de dans cu același nume, mai întâi pe Alée des Veuves și apoi pe Avenue Montaigne, între anii 1840-1842.“1 De fapt, este vorba, probabil, despre o eroare de atribuire. Citatul utilizat de Mateiu nu-i aparține lui Monselet, ci lui Mahalin2. Mai mult, la Mateiu apare „Ceci est un fait-divers atroce.“, iar citatul din Monselet este „Cela est un Faits-divers atroce“. (În plus, aici și autorul lui Remember a preluat greșit, există un „s“ în minus la Mateiu și după el la toți cei care citează fraza, pe când atât la Monselet, cât și Mahalin avem acest „s“, „faits divers“, o chestiune de nuanță, pentru că cei doi trimit la rubrica de fapte diverse și nu la evenimentul ca atare.) Eroarea este purtată mai departe până la Matei Călinescu care socotește că „Fără a fi numit, Monselet e și sursa epigrafului la Remember, «Ceci est un fait-divers atroce», citat fără îndoială din memorie – pentru citatul exact și referința la Monsieur de Cupidon, vezi notele explicative ale lui Barbu Cioculescu la Opere, ed.cit., p.785“3. În al doilea rând, indicația lui Mateiu este clară, este vorba despre Les Mémoires du bal Mabille de unde provine acel „Ceci“, și nu de romanul lui Monselet, Monsieur de Cupidon, unde este înregistrat un „Cela“. Matei Călinescu crede că inexactitatea ține de o citare din memorie, deși acel „fără îndoială“ este cel puțin imprudent în cazul neverificării sursei. Dar probabil că referința precisă a lui Barbu Cioculescu a fost convingătoare, deși pedant, teoreticianul nu lasă neobservată mica eroare de redactare cu privire la numele lui Monselet eronat prezentat drept „Montselet“ în corpul romanului, cu un excedentar „t“, cu toate că în nota bibliografică istoricul revine la numele corect. Prețiosul Mateiu nu ar fi făcut o astfel de eroare grosolană, o atribuire greșită a citatului, dublă greșeală, un alt titlu și un alt autor. Și într-adevăr, Mateiu nu a greșit! În nota 22 din pagina 93 a recitirilor sale mateine, Matei Călinescu elogiază preocuparea lui Ovidiu Cotruș pentru Charles Monselet, trimițându-ne la sursa erorii lui Barbu Cioculescu preluată și de el: „Dintre comentatorii Crailor… singurul care vorbește mai larg despre Monselet și despre semnificația epigrafului este Ovidiu Cotruș (op.cit., pp.283-286)“4. Just, în monografia pe care i-o consacră operei lui Mateiu I. Caragiale, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Ovidiu Cotruș face referire la acest epigraf în termenii următori: „În jargonul său de mahala, Pirgu se dovedea un bun îndrumător chiar și în cele ale literaturii. Sfaturile sale sunt în prelungirea aceleiași tradiții literare, enunțate prin epigraful din fruntea capitolului luat din cartea Monsieur de Cupidon a scriitorului francez Charles de Monselet. (Șerban Cioculescu, căruia îi datorăm exactitatea infromației (s.n.), a stabilit că și epigraful din Remember este preluat din aceeași sursă, dar el a suferit o ușoară modificare în transcrierea, probabil din memorie, a lui Mateiu.)“5. Prin urmare, „exactitatea informației“, mai precis eroarea, o preia Ovidiu Cotruș de la Șerban Cioculescu. De la Șerban Cioculescu ea ajunge la Ovidiu Cotruș și Barbu Cioculescu, două surse creditabile care l-ar îndreptăți pe Matei Călinescu să certifice/adopte eroarea cu certificat de garanție. Matei Călinescu a citit romanul lui Monselet, fără să fi acordat vreo importanță epigrafului din Remember, din moment ce propria lectură nu-i revelează fraza, făcând apel la lectura altcuiva, a lui Barbu Cioculescu. Simplă ignorare a unei surse epuizate sau lectură nedusă până la capăt, contextualizând doar capitolul în care apare fraza împrumutată de Mateiu? Chiar Matei Călinescu îl menționează pe „distinsul matein Radu Albala“ cel care identifică sursa autenticului citat din Monselet, romanul Monsieur de Cupidon, alcătuit din foiletoane hebdomadare. Mateiu însuși consemnează sec autorul și cartea Memoriile lui Mahalin într-o notă de lectură în secțiunea de însemnări grupate de Barbu Cioculescu cu titlul Articole… note de lectură: „Mahalix Paul – Auteur des Mémoires du Bal-Mabille.“6 Așadar, „Mahalix“ și nu „Mahalin“. În orice caz, sunt și alte aspecte care atestă că Mateiu a citit cartea, asupra cărora vom reveni.
Amintiri de la Balul Mabille și boema de altădată
Prin urmare, referința aparține operei invocate, Les Mémoires du bal Mabille, apărută în 1864, avându-l ca autor pe Antoine Paul Mahalin, jurnalist de profesie, publicând cu numeroase pseudonime: Émile Blondet, Triolet, Le Clerc de la Lune. Cartea lui Charles Monselet apăruse în 1854, cu un deceniu înainte, și cu siguranță că Paul Mahalin o citise, preluând informații din singurul capitol referitor la Bal-Mabille. Monselet, căruia Mahalin i se adresează cu apelativul familiar-ironic de „dom Charles“, este menționat ca unul dintre mondenii celebri care frecventează localul alături de personajul său, Monsieur de Cupidon, alături de alte celebrități literare. Mai mult decât atât, Mahalin îl distribuie în rolul de Cicerone pe lângă tânărul protégé, M. de Cupidon, oferindu-și la rândul său serviciile: „Mais voici que passe Monselet, l’oeil émerillonné d’une point de chambertin, la joue rubiconde, le ventre dedonnant et la jambe incertaine…
– Où allez-vous, monsieur l’abbé, avec ce petit jeune homme gros comme un poign, à la taille si fine, aux cheveux si blonds et si bouclés, à l’air si freluquet et si ingénu? En verité, vous avez votre jeune homme, dom Charles! Celui-ci ressemble à la fois au printemps de Desgrieux et à l’automne de don Juan. Quel âge a-t-il? Une averse d’oiellades tombe sur vous de toutes les femmes. Où allez-vous, monsieur l’abbé? Vous allez vous casser le nez?
– Celui-ci s’appelle M. de Cupidon, un gaillard qui a fait et qui fera encore son chemin dans le monde… Ce dieu de qualité m’a choisi pour cornac. La soirée est douce et le ciel plein d’étoiles. Nous venons de diner au Moulin-Rouge, et nous allons digérer en ce délicieux endroit de mauvais ton (s.n.) qui remplace, par la mijaurerie qui court, les tripots de la Fillon et de la Gourdan…
– Têtebleu! L’abbé, voulez-vous de moi pour compagnon?
Monselet ne répondit rien…“
Textul ironic al lui Mahalin este plin de aluzii care astăzi pot scăpa. „Cornac“, de pildă, îl desemnează la modul familiar pe cel care se face avocatul altuia, îl introduce într-o societate, iar în argou îl indică pe cel care este perceptorul unui copil prost sau ghidul unui tânăr scriitor.7 În dialogul imaginat de Paul Mahalin, Monselet este cel care-l introduce pe tânăr nu neapărat într-o lume scriitoricească, ci precum în scenariul decameronic pe care-l imaginează, avându-i ca protagoniști pe scriitorul Isidore Mongeard și nepotul editorului cu care avea contract, Berdriquet, într-o lume de unde își poate alege subiectele literare sau cele pentru revistele mondene. Paul Mahalin se joacă cu echivocurile făcând să penduleze semnificația: îl recomandă pe M. de Cupidon drept un „gaillard“, cu sensul de om plin de energie, dar păstrând rezerva sensului familiar de persoană lipsită de scrupule, de copil viclean, care-și croiește drumul în lume, se afirmă. Să nu uităm, amândoi tocmai au cinat la Moulin-Rouge, local care nu mai are nevoie de recomandare. Cât despre apelativul de „părinte“ („l’abbé“), cu care-l tratează ironic Paul Mahalin pe Charles Monselet, echivocul plutește iar în aer, semnificația de tată celibatar care-i poate fi atribuită, vehiculând o paternitate de împrumut, ca îndrumător pe un teritoriu îndoielnic-cupid al tânărului Cupidon. Aș remarca felul în care utilizează același cuvântul „părinte“ Mateiu Caragiale, cuvânt pus în gura unui maestru al argoului, Pirgu: „Acum, Gorică se împleticea și i se încurca limba. Îi trebui oarecare caznă ca să ne spuie că jucase ca un părinte (s.n.); răposatul „Poker“ în ființă n-ar fi jucat mai bine.“8 În limba română, echivocul se păstrează intact, „părinte“ îl desemnează deopotrivă pe preot, cât și pe tatăl cuiva, în sensul cel mai înalt capul de familie, pe pater care conferea auctoritas, dar în cazul de față, îl semnalează pe maestru, pe „tătic“, cel înzestrat cu experiența „vieții care se viețuiește“. Filiația este subliniată, pentru că pater-ul exemplarității în materie de poker este chiar cel care a inventat jocul, autoritatea maximă, răposatul „Poker“. Privită cu atenție, caracterizarea abatelui/părintelui Monselet, autoritate în lumea culinară, supranumit și „le roi des gastronomes“, aduce, chiar dacă în linii mai fine, cu portretul lui Pirgu pe care i-l face din câteva trăsături de penel povestitorul din Craii de Curtea-Veche: „Celălalt, mai tânăr mult, coclit însă și buhav care legăna pe niște picioare subțiri arcuite în afară o burtică ascuțită, oglindea pe fața-i rânjitoare și botoasă josnicia cea mai murdară.“9 Esențial în asemănare nu este portretul moral, ceea ce se zugrăvește pe chip, ci un efect de caricatură care asociază prin contrast și exagerare corpolența, burta țuguiată sprijinită de niște „picioare subțiri“ la ubuescul Pirgu, „le ventre bedonnant“ la care se adaugă la „joue rubiconde“ în contrast cu „la jambe incertaine“ la Monselet10. Calitatea îndoielnică a localului este și ea subliniată la ambii autori, mai precis Paul Mahalin împrumută fără semnele citării, o frază-cheie „ce délicieux endroit de mauvais ton“ de la Monselet. Localul de dans este și unul de rendez-vous, o promiscuitate ceva mai elevată decât cea a tripourilor de la Fillon și Gourdan îi atrage pe domnii generoși și exigenți. Să ne reamintim că intriga atât cât este ea în Craii de Curtea-Veche o constituie inițiativa lui Pirgu de a-i conduce pe crai la „adevărații Arnoteni“, tripou, crâșmă și casă de toleranță, chintesență a declinului unei vechi case nobiliare. Paul Mahalin face oficiile unui local de lux, prestigios prin urmare, frecventat de lume bună, un spațiu al damelor de companie, actrițe și dansatoare, de mare clasă, a „loretelor“ (lorettes), termenul utilizat pentru femeile întreținute cu un tarif ridicat. În bună măsură, atât capitolul din romanul lui Monselet, cât și cartea de memorii – care cu greu poate fi numit roman –, a lui Paul Mahalin le sunt dedicate. Să urmărim fraza care a făcut obiectul curiozității noastre! Ea apărea, într-adevăr, în capitolul XXIII din romanul lui Charles Monselet, Monsieur de Cupidon, care conservă lejeritățile malițioase ale spiritului libertin al romanului de secol XVIII. Capitolul este dedicat localului pe care-l deține Mabille și oferă în rezumat cam ceea ce dezvoltă Paul Mahalin, jurnalistul moden: „Les femmes du jardin Mabille.– Musquette, Frisette, Hermance, Fanchonnette-Dandin, Mauviette, les quatre titres Aymon. Elles ont succédé aux Eliante et aux Zulmé de l’autre siècle. Chapitre indispensable. Danses modernes. La carte de Tendre. – M. de Cupidon fait des économies sur ses flèches.“11
Iată introducerea în mediul monden: „On en parle tant de ce délicieux endroit de mauvais ton (s.n.), de ce jardin renommé tout rempli de lumière, de musique, de bousquets bien sombre, qu’il faut pourtant fini par y mettre le pied. Je veux donc vous conduire non pas chez la Gourdan, mais au jardin Mabille, une fois par hasard, incognito. C’est à connaître.“12 Observăm că fraza invocată nu este singura „împrumutată“ de către Paul Mahalin. Semnele citării lipsesc cu desăvârșire, familiaritatea survine altfel prin trimiterea directă, recognoscibilă pentru contemporani.
Locul este plin de aceste filles de joies, lorettele, dansatoare în cea mai mare parte, care-i conferă strălucirea. Numele lor de scenă sunt parte a spectacolului pe care-l dau. În circa trei ani de zile, reginele de la Bal-Mabille sunt detronate de altele noi. Ce se întâmplă cu cele care părăsesc scena? Destinul lor este pronunțat prozaic: ele decad, ajung în localuri mizere, de periferie, cu spectacole nu doar modeste, ci și vulgare, cu o clientelă de tot soiul. Unele se sinucid, altele se îmbolnăvesc pur și simplu, foarte puține se salvează printr-un mariaj avantajos. Declinul este rapid pe măsura eclatului efemer. În fraza care a fost preluată de Mahalin cu o mică modificare, falsa „eroare“ semnalată de exegeții români, și ulterior de Mateiu, Monselet pune un accent subliniind cu italice doar un cuvânt plasat în miezul ei, „faits divers“, cuvânt compus în franceză asupra căruia vom reveni. „Les autres, comme Clara Fontaine et Céleste Mogador, est on fini plus prosaïquement; on les a vues dans le petit théâtre Parc-aux-Cerfs du boulevard et jusque sur les scènes les plus infimes de la banlieue où elles sont fait sauter la cervelle d’un coup de vaudeville. (…) Bizzare nomenclature! D’autres se sont jetées par la fenêtre et se sont cassée la tête sur le pavé d’une cour. Cela est un Faits-divers atroce.“13 Distracția este în toi, reginele noi, cu prospețimea debutantelor, le detronează pe cele vechi, impresia creată este cea a unui superlativ absolut: „Ah! L’on danse comme on n’a jamais aussi bien dansé.“14 Unde am mai auzit melodia acestei fraze? În evocarea secolului XVIII, „veacul biencuvântat, veacul cel din urmă al bunului-plac și al bunului-gust“ de către Pașadia printr-o ficțiune care evocă romanul libertin: „În sărbătoare neîntreruptă de zi și noapte, am petrecut cum nu se mai petrecuse și nu se va mai petrece (…)“15. Evocarea secolului iubit nu este departe de evocarea pe care Monselet o face acestei lumi a plăcerii la mijlocul secolului XIX, în zorii modernității, un reflex viu al secolului trecut:
„Elles ont de certains airs de tête, de certains sourires, de certains regards qui ne ressemblent à rien de connu. C’est du Mabille tout pur. On ne saurait s’exprimer autrement. Je me prends quelquefois à songer à Lisette, et à Manon Lescaut, et à la Duthé, en présence de ces petits museaux frottés de champagne et d’amour, fagottés avec quelques aunes de soie et de malines, qui roulent de l’oeil, mangent de l’or, boivent les illusions des jeunes hobereaux, – et partent du pied gauche au premier coup d’archet de Pilodo. De pareilles femmes m’ont toujours préoccupé. C’est un jargon qui n’a d’équivalent dans aucune langue, une moquerie perpétuelle, une fièvre de plaisir, de coquetterie, de parade, au fond de laquelle je trouve une philosophie amère.“16 Filosofia amară este expusă ulterior cu privire la soarta acestor fete „fără mamă și fără viitor“. Câteva celebrități ne sunt prezentate după numele de scenă: Musquette, Frisette, Follette, Amélie Panache, Marionnette etc.. Miss Fauvette, cea arsă de vie, lipsește de la această paradă des Dames du temps jadis.
Paul Mahalin realizează o ironică în parte, serios documentată altfel, istorie a acestui celebru local parizian, devenit un spațiu al boemei pariziene care face posibilă prezența unor figuri prestigioase ale lumii literare, dar și a unei părți a aristocrației. De fapt, o parte substanțială a cărții le este dedicată lorettelor, precum acest capitol care sugerează declinul: „Reines de la seconde race“. Numele lor cu parfum de tachinerie frizează un spirit boulevardier, de vaudevil. Majestățile lor sunt, pe rând, introduse în scenă: Rigolette, Rose Pompon, Musquette, Frisette, Marionnette, Pélagie, Séraphine, Pavillion, Pochardinette, Miss Fauvette, „blanche comme un lait, blonde comme un soleil, souple comme une liane, qui fait cercle quand elle chante, cercle quand elle valse, cercle quand elle cause, cercle toujours…“17 Cel care face oficiile de maestru de ceremonii este chiar Charles Monselet, „l’abbé“, însoțit de M. de Cupidon. Prezentarea fiecăreia cu un emfatism ricanat, o gloriolă precară, en beauté, este urmată de trecerea în revistă a declinului fiecăreia. Modelul „la grandeur et la décadence de…“ se întrevede în acest scenariu al deriziunii alături de unul dintre poemele definitorii ale unui celebru reprezentant al boemei pariziene de jadis, François Villon. Întrebarea retorică, cu parfum elegiac, „Qu’est devenu tout ce demi-monde?“18 poartă melancolicele ecouri ale interogației villoniene, „Mais où sont les neiges d’antan?“.
______________________________
1 Paul Mahalin, Les Mémoires du bal Mabille (Paris: Paris les libraires, 1864), 42-44.
2 Mateiu I. Caragiale, Opere, ediție, studiu introductiv, note, variante și comentarii de Barbu Cioculescu, prefață de Eugen Simion (București: Univers Enciclopedic, 2001), 785.
3 Matei Călinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, Ediția a II-a (Iași, Cluj-Napoca: Polirom, Biblioteca Apostrof, 2007), 87.
4 Idem.
5 Ovidiu Cotruș, Opera lui Mateiu I. Caragiale, ediția a II-a (Pitești: Paralela 45, 2001), 268, 269.
6 Mateiu Caragiale, Opere, 310.
7 https://dvlf.uchicago.edu/mot/cornac
8 Mateiu Caragiale, Opere, 73.
9 Ibidem, 83.
10 Există o mulțime de caricaturi ale popularului gastronom, una dintre ele, ilustrativă pentru portretul literar făcut de Paul Mahalin, aparținându-i lui André Gill.
11 Charles de Monselet, Monsieur de Cupidon (Paris: Calmann Lévy, Éditeur, 1882), 251.
12 Idem.
13 Ibidem, 253.
14 Ibidem, 254.
15 Mateiu Caragiale, Opere, 89.
16 Monselet, Monsieur de Cupidon, 258.
17 Ibidem, 51, 52.
18 Ibidem, 53