În ultimul său volum, Nicolae Prelipceanu face epura unei vârste. Dar spre deosebire de măcar relativa toleranță față de propria persoană, de nostalgia ori așteptarea fie și ambiguă a majorității confraților, d-sa excelează într-o totală negare de sine. Nimic din ceea ce a fost, din ceea ce este ființa ajunsă la senectute nu-i dobândește aprobarea. Dimpotrivă un realism crud, cu accente biciuitoare. Negru pe negru. Fotografia poetului introdusă pe o clapă a cărții expunând o severă decizie fără rest, indicată ilustrație a textelor ce urmează. Ne anunță autorul: „aș fi vrut să-mi intitulez aceste rânduri ura de sine/ aș fi vrut să-mi demolez prin ele tot ce am construit vreodată/ numai că privind în urmă constat că n-am construit nimic/ altceva decât acest cadavru în devenire/ această carne putredă care mai stă pe mine un timp nedefinit/ aceste cuvinte și ele putrede“ (autopamflet). Spre a continua: „iată nu mă mai pot privi în ochi/ ca să nu văd acolo ceea ce n-am vrut să văd în ochii altora/ de-a lungul zecilor de ani în care am crezut că sunt viu“ (ibidem). Sau încă și mai și: „eu eram nimeni care se crede în viață/ nimicul crezându-se altceva/ acum că vine sfârșitul poate că ar trebui să fie mai indulgent/ cu mine/ dar de fapt dimpotrivă mult mai rău decât mă înfățișez aici/ așa/ cu acest pamflet prea blând față de tot ce am stricat pe lumea asta“ (ibidem). Regretul pe care-l are, evitarea actului suicidar: „ai căutat liniștea și nu ai avut curajul să-ți dai foc precum jan palach la praga“ (ibidem). Versuri care n-au mamă, n-au tată. La persoana a doua, aceeași înverșunată autocontestare: „un poet bătrân e un nimeni care mai crede că este/ o amintire din propria lui preistorie/ un fel de făt nenăscut fantomatic/ o liniște-n juru-i se-așterne/ iar el prostul nu știe s-o prețuiască// un poet bătrân/ ce mai/ o umbră a cuiva undeva/ unde alții iau forme vii de scurtă actualitate“ (un poet bătrân). Făcând o lungă înșiruire a poeților plecați dintre noi, Nicolae Prelipceanu o încheie notificând la limită o condiție ce ar putea constitui proba existenței proprii: „și iarăși/ ei cei uitați și neuitați/ și toți și pe toți pomenește-i/ cititorule// dacă exiști“ (poemul pomelnic). Dar trecutul nu e de fapt în măsură a-l consola. Trecut egal cu o extincție, cu o „mare secată“ care-i lărgește catastrofa: „de ce să-i spui mare unui pustiu de ce vezi umbrele mării/ imprimate numai în aerul/ mort și el“ (scris pe-o carte uscată). Firește, totul e marcat de insuficiența condiției umane. Discursul e aidoma unui pumn care se strânge, apoi se desface pentru a se strânge cu putere din nou. Unica satisfacție cu putință ar constitui-o conștiința care înregistrează căderea: „dar acum suntem fericiți/ pentru că știm ceea ce credeam că niciodată nu vom afla“ (eterne). Timpul se află într-o mobilitate ce relevă zădărnicia competitivă a secvențelor sale, relația lor derizorie cu ființa: „ce bine ar fi fost ca ieri să nu fi fost/ și azi nici să visezi la a fi/ și cele dinainte să nu știe/ că mai există și o altă zi“ (dimineață de august). Ori jucat între trecut și prezent, într-un absurd nonșalant: „trecutul e o țară străină/ a spus cineva mai demult/ trecutul e aici împreună cu noi/ spune și azi o eroină a lui o’ neill/ în lungul drum al zilei către noapte“ (rugăciunea unui). De remarcat că factorul antitetic al senectuții nu e viața juvenilă, ci moartea în trendul său deja consumat, factor cinic al subordonării eului care se confesează: „parcă mi-au retezat gândurile/ parcă mi-au tăiat felii respirația/ și au pus totul în sertarele lor/ alături de cartușele trase/ în praful frate cu moartea/ acolo unde/ nu mai pătrunde/ nimic/ nici o mișcare (…) parcă nu mai sunt eu cel rămas/ pe-afară/ cu iluzia că e viu“ (bătrânul parcă). Experiența noastră curentă e cea a unei relativizări, a mutației realului în iluzie, a iluziei în neant. Unica certitudine a confruntării cu această umoare tulbure pare a fi ceea ce Rilke a numit „cețosul provizorat etern“: „iar acum toate stau și așteaptă așteaptă așteaptă/ într-o margine se zărește cel pe care îl visează/ numai ele nu-l văd și nu-l simt și nu apare prea clar nici el/ pașii noștri s-au șters unul câte unul un drum câte un drum/ căile pe care crezusem că vom fi trecut nu mai sunt/nici însoțitorii noștri nu mai sunt“ (călătorul neobosit). La rândul său fantasmatica „eternă reîntoarcere“ își înscrie și ea prezența, dar ca o confirmare a scepticismului: „când anii se vor întoarce pe dos/ or să ni se arate-n sfârșit/ mecanismele care-i pun în mișcare/ toate cețurile colorate/ care ne înghit nouă/ secundele// dar o să fim departe/ și totul va fi din nou ca atunci/ prima dată“ (când anii se vor întoarce). Pretutindeni o stare critică aidoma unei lame care taie implacabil porțiuni de existență. Posibilele repere pozitive nu răspund la apel ori se văd deconstruite în virtutea sarcasticei incredulități operante fără pauză. Amintirea e brutal înlăturată: „a fi o amintire sau a fi o simplă tristețe/ uitată/ pe care/ cineva o calcă-n picioare/ o dată și încă o dată“ (amândoi). Umanității ca atare i se aplică linia rece a unui declin geometrizat: „curba descendentă a speciei/ se desenează în noi/ într-unul singur/ și-n amândoi“ (ibidem). Credința se vede conjurată spre a nu mai interveni: „dar noi nu ne rugăm niciodată/ dar rugămințile noastre s-au uscat/ și le-au căzut frunzele în toamna cea umedă/ și astfel ne întoarcem din depărtare/ cu pălăriile furate sfinților pe cap/ și cu capetele goale de conținut“ (rugăminți scoase din minți). S-ar zice că nimic nu mai rămâne afară din inventarul sardonic al semnificațiilor acestei lumi. Emoțiile comunicate sunt puține, conceptual încercuite, diminuate cu voință. Luciditatea implacabilă e în schimb instrumentul de căpetenie al inspirației tentând a le absorbi până la incandescența clarității sale. În cele din urmă o melancolie turistică precum o concesie făcută deopotrivă vieții și morții. „da eu sunt dintr-o țară străină/ aici împreună cu voi/ nu mai am pașapoarte nici vize/ și nu îmi trebuie nimic altceva/ decât să mă uitați/ cu tristețe/ tandrețe/ indiferență/ amin“ (rugăciunea unui). Concluziv, o carte cu totul aparte, al cărei lirism vitriolant rămâne neîndoios în memoria cititorilor săi.