Un musafir important
Într-o seară de vară ne-am pomenit
cu cerul intrând în curtea noastră.
Aveam o curte mică, poate cea mai mică din
sat. Mă temeam că n-o să încapă tot înăuntru,
Dar, spre mirarea mea, încăpuse.
Nu crezi c-ar trebui să-l poftim în casă?
am auzit-o pe mama întrebând.
Abia e loc pentru noi, i-a răspuns tata în șoaptă,
unde să mai încapă și el?
Încape oriunde, dacă își pune asta în gând,
s-a luminat dintr-odată mama la față.
Dar cerului nu-i trecuse un astfel de lucru prin
minte. Se așezase pe prag, vrând parcă să-și tragă sufletul.
Care dintre ele, nu știu, că avea multe, toate
sufletele oamenilor ce trăiseră pe pământ.
Sau poate că era vorba de un suflet numai
al lui. Nu știa nimeni asta. Cum să știu eu, care eram doar un copil pe atunci?
Apoi l-am văzut întinzându-se pe jos,
în mijlocul bătăturii, dându-ne de înțeles
că se pregătește de culcare.
Răsăriseră, chiar în apropierea picioarelor mele
desculțe, primele stele.
Ai grijă să nu calci pe ele, mi-a strigat tata.
Cioburile lor sunt mai dureroase ca ghimpii Și nici nu pot fi scoase cu acul din tălpi! Va trebui să te ducem la un doctor, și asta costă o groază de bani. Groază avem, dar ne cam lipsesc banii.
Despre ce groază zicea tata, nu știu, că eu nu
eram îngrozit deloc de prezența cerului
în curtea noastră. Și nu era îngrozită nici mama.
Cum să se culce cu burta goală? a întrebat ea,
scoțând iute din tindă o masă rotundă
cu trei picioare, în jurul căreia a așezat
patru scăunele.
Dar cum să stea pe un astfel de scaun musafirul,
când erau mici și pentru noi, oamenii?
Dacă-i face plăcere să stea cu noi la masă,
a spus mama, încercând să ne liniștească,
o să vedeți că scaunul îi vine bine.
Poate că-i venea și-i făcea chiar și plăcere,
dar cerul părea să moară de somn. Nu-i ardea de mâncare. În orice caz, nu în măsura în care ardeau stelele în țărâna din curtea noastră.
Li se simțea până hăt departe dogoarea.
Căci alergau oamenii cu găleți pline cu apă pe drum, spunând c-a luat grâul de pe câmp foc.
Nu se vedea însă ieșind fum de nicăieri.
Din curtea noastră, nici atât!
Lumina de pe fața mamei sporise, dar nu din
pricina lunii ce i se încurcase în păr,
ci a bucuriei că avem un oaspete atât de
important.
A trebuit să ducă scaunele și masa înapoi în
casă. Cerul tocmai ațipise și puteam să-l trezim din somn cu zgomotul făcut de ruperea pâinii în patru, dacă era să-l punem și pe el la socoteală. Așa c-am rămas nemâncați în seara aceea.
Ne-am abținut până și de la clipitul din ochi,
știind despre cer că aude până și cel mai mic zgomot de pe pământ. Acum dormea. Dar dacă auzul îi rămăsese treaz?
Să-l lăsăm să doarmă, și-a mișcat tata cu mare
precauție buzele. La cât de multe are el pe cap, trebuie să fie tare ostenit!
După cât dormea de adânc, chiar așa părea
să fie.
Osteniserăm până și noi, tot privind dinăuntru
pe fereastră la somnul lui din bătătură. Aproape de revărsatul zorilor, exact înainte să adormim, cerul a râs în somn.
A visat ceva, a murmurat mama fericită.
Știam bine că nu puteam să aflăm ce, deși ne doream toți trei asta.
Poate că ne-a visat pe noi, am spus eu,
ridicând capul de pe pernă.
I-auzi ce năzbâtii îi trec ăstuia micul prin țeastă,
a râs tata, gata-gata să clatine, cu râsul lui,
stelele somnoroase de afară.
Era târziu când ne-am trezit. Cerul plecase.
Ajunsese sus, la locul lui.
Mama i-a arătat de jos sfertul de pâine pe care
i-l pregătise.
O să-l mâncăm noi acum, ce să facem! a clătinat
tata vesel din cap
Mama, care se mira de urmele rămase de la
somnul musafirului în curtea noastră, l-a auzit și i-a răspuns: Nu! Bucata asta de pâine am s-o dau la furnici!
Și, într-adevăr, așa a făcut, după ce-a umplut
câteva coșuri cu lumina strânsă de pe jos.
Dovadă că era de partea mamei, plăcându-i
faptul că dăduse bucata lui de pâine la furnici, cerul a râs din nou, deși nu mai dormea acum. Dimpotrivă, se vedea clar de oriunde, chiar și de pe pragul casei noastre, că era cât se poate de treaz. Râdea de sus, pentru mama, poate că nițel și pentru mine, cu ochii săi albaștri, larg deschiși.
Gemeni
La ce i-o fi stat mamei gândul când m-a
născut, nu știu.
Când ne-a născut, pentru că am fost doi.
Două jumătăți de om, mai precis, una care intrat, imediat ce-a văzut lumina zilei, în pământ, și eu, jumătatea cealaltă, pe care ea a strâns-o fericită la piept, dându-i de la sânul ei să sugă.
A crezut că sunt un om întreg.
Și atunci, și mai târziu.
Eram, dar numai împreună cu jumătatea
cealaltă, însă mama nu știa asta.
În afară de mine nu era nimeni care să-i
spună. Numai că eu nu știam să vorbesc.
Iar atunci când am învățat, m-am gândit
că n-o să fiu crezut. Învățase să vorbească odată cu mine și celălalt, care mi-a cerut să nu-i spun, zicând că e mai bine așa, pentru toți.
Nu acum, mai încolo, peste câțiva ani,
poate zece, poate cincizeci, poate o sută,
o să-i spunem amândoi. De fapt, numai eu,
pentru că pe cel din pământ nu-l auzea nimeni când vorbea. Doar mie, celui de la sânul mamei, îmi fusese dată această putință.
Era ca și cum vorbeam eu cu mine.
În gând, de cele mai multe ori, dar și cu voce tare, câteodată.
Cu cine stai de vorbă? mă întreba mama.
Cu nimeni, îi răspundeam.
Celălalt se bosumfla, auzindu-mă.
Adică eu sunt nimeni? zicea.
Cum să fii? încercam să-l liniștesc.
Ești tot eu. Decât să te superi, mai bine spune-mi dacă laptele pe care-l sugi de la sânul pământului e la fel de dulce ca laptele pe care-l sug eu de la mama?
Ar trebui să facem schimb, ca să pot să-ți
răspund, zice el. Dar încă n-a sosit timpul. Mai avem de așteptat. Poate zece, poate cincizeci, poate o sută de ani. O să vină și ziua când o să sug de la sânul de pământ al mamei. Ai însă grijă să nu-i vorbești niciodată despre asta.
Credeam c-o să fie altfel, îi spun celuilalt mirat.
Cum altfel? mă întreabă el râzând.
C-o să putem schimba locurile între noi,
îi răspund. Adică eu să intru în pământ și tu să ieși în locul meu la lumină.
Se va întâmpla și asta într-o zi. Doar că
mama nu trebuie să știe. Las-o să creadă că ești om întreg. Că jumătatea de pământ care sunt eu nu există. Suntem, în orice caz, foarte norocoși.
Cei mai norocoși gemeni din lume.
Tălpile tale lipite de tălpile mele. Ne urmăm unul pe altul mereu, doar că în lumi diferite. Ce visează unul, visează și celălalt.
Înseamnă, mă pomenesc dintr-odată
spunând, că și tu suferi din cauza faptului că nu poți zbura. Sau tu nu visezi niciodată că zbori?
Păi tocmai ce ți-am spus că visăm la fel.
Răspunde-mi atunci la întrebarea pe care
ți-am pus-o.
Nu sufăr deloc. Dimpotrivă, mă bucur
că nu pot zbura.
Pesemne că nici nu e posibil un astfel
de lucru în pământ.
Nu e vorba de asta. Zburând, am fi nevoiți
să ne despărțim. Tălpile mele să se dezlipească de tălpile tale. Eu, unul nu sunt deloc sigur că ne-am mai putea regăsi după aceea. Și atunci vom fi nevoiți să-i spunem mamei. Dar cum să-i pricinuim o supărare atât de mare?
Ai dreptate, îi zic celuilalt, mințindu-l
cu nerușinare, și eu mă bucur că nu pot zbura!
Îmi vine să intru în pământ de rușine.
Dar încă n-a sosit timpul. Poate peste zece, poate peste cincizeci, poate peste o sută de ani. Numai să nu afle mama. Să nu se apuce vreunul dintre noi să-i spună până atunci