În aparență atât de puțin coerent în tot ceea ce a scris și a făcut în viață, un mare clasic precum Jean-Jacques Rousseau este foarte dificil de caracterizat printr-o unică formulă. Tocmai de aceea, el încă exercită, de două secole și jumătate, o mare influență asupra istoriei ideilor în Germania din veacul XIX, în Franța de ieri și de azi, precum și în multe alte țări. La 310 ani de la naștere, „hoinarul singuratic“ nu încetează să-și intrige biografii și exegeții, cărora le orientează interpretările în direcții variabile și divergente. Basil Munteano a lăsat în manuscris un important studiu despre Rousseau, care a fost publicat la trei ani după ce ne-a părăsit, în urmă cu 50 de ani: Solitude et contradictions de Jean-Jacques Rousseau (A. G. Nizet, Paris, 1975). A fost aprofundat în această carte postumă ceea ce începuse deja comparatistul în anii când se mai afla în țară, în studiul Singurătatea lui Rousseau, apărut în cartea Permanențe franceze. Dela Descartes la Giraudoux (Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946, pp. 284-322).
Chiar de la începutul demersului său, Basil Munteano a sesizat că în însăși textura gândirii lui Rousseau există sfâșietoare oscilări, care au repercusiuni asupra operei, la nivelul căreia se află soluții de continuitate sau de bruscă schimbare a viziunii. Iar toate acestea se întâmplă nu numai de la o operă la alta, ci și în cadrul aceleiași opere. În orice ipostază l-am plasa, autorul Contractului social ne apare astfel plin de incoerențe și de contradicții, deoarece fiecare problematică, abia supusă analizei, suscită imediat contrariul ei.
Instabilitatea temperamentului și a personalității lui Rousseau au fost pe larg studiate de-a lungul anilor, critica luând în discuție ambivalențele afective, „intermitențele“ eului, fluxul și refluxul anumitor stări prin care acesta a trecut. Rousseau însuși a furnizat nenumărate mărturii elocvente asupra ciudatei sale disponibilități de a deveni un „altul“. Astfel, el se confesa că i se întâmpla nu numai să se vadă a fi un altul, dar, cel mai adesea, să se simtă divizat în așa măsură, încât îi era greu să se considere unul și același individ. Basil Munteano apreciază, la începutul studiului său, că o cunoscută mărturie din Cartea IX a Confesiunilor merită să figureze în exerga oricărei încercări de a contura portretul psihologic al lui Rousseau. „Ermitul“ Rousseau se găsea la Ermitage și, sub apăsarea singurătății, scria: „Dès lors, mon âme en branle n’a plus fait que passer par la ligne de repos, et ses oscillations toujours renouvellées ne lui ont jamais permis d’y rester“.
Basil Munteano se întreabă cine este acest om contradictoriu și la ce au dus contradicțiile neobișnuite, atât de caracteristice personalității sale. Desigur că psihologii, psihanaliștii și psihiatrii nu au putut rata examinarea unui asemenea pacient de lux și s-au apucat să-l investigheze, mai abitir decât specialiștii în critica literară și în filosofie. Diagnosticele neliteraților au fost nemiloase: hiperestezie, patologie mentală, dezechilibru psihic, delir, fobie, degenerescență (trebuie să apreciem că măcar l-au considerat un degenerat superior!). Psihologii și psihiatrii și-au multiplicat diagnosticele necruțătoare, extinzându-le asupra operei, pentru a conchide că Rousseau nu a dat la iveală capodopere și că este vorba doar despre o exacerbare a personalității celui care a scris despre educație, despre contractul social sau de alte câteva lucruri.
Din fericire, problematica operei a trecut dincolo de crizele personale ale autorului, ce țin de domeniul psihiatriei, pentru că sunt bogate în implicații și în consecințe filosofice, literare, chiar istorice. Nemulțumit să se știe dublu și contradictoriu, Rousseau însuși se studiază ca atare cu mare grijă, mult înainte ca exegeții săi să se îngrijească de aceasta, consacrând un mare efort analizei introspective. În Dialogues, Rousseau se simte în largul său atunci când își limitează reflecțiile la acelea care îi sunt la îndemână, ele fiind legate de prietenie: de prietenia cu… Jean-Jacques: „Se întâmplă chiar ca, situat în câteva situații dificile sau penibile, omul să se dedubleze, pentru a se cunoaște mai bine, pentru a se face cunoscut sau pentru a se apăra. Vedeți cum Rousseau îl aruncă afară din el pe Jean-Jacques!“ (p. 115).
Adesea, postulatul reciproc al Individualului și al Universalului revelă toate secretele, Rousseau recunoscând prietenului său Jean-Jacques meritul de a fi descoperit „adevăratul sistem al inimii omenești“. Viața interioară resimte profund repercusiunile acestui fenomen, în urma căruia este receptată o infinitate de nuanțe nebănuite, secrete și sugestive („[…] nemulțumită în a simți, inima raționează; și, nemulțumită de a raționa, rațiunea simte“ – p. 137). Adeseori, Jean-Jacques Rousseau caută, provoacă, presupune sau inventează felurite contradicții. De aici și necesitatea pe care o resimte Basil Munteano de a răspunde la o aparent paradoxală întrebare: care este sensul real al contradicțiilor, nu numai conștiente și studiate, ci și voite?
Conștiința marelui scriitor este sediul unei veritabile drame a cunoașterii: cunoaștere de sine și a lumii. Dar cum să te cunoști când exiști și când vrei să fii dublu, când te schimbi fără încetare, la cheremul unei mase de contradicții rebele care abundă din toate părțile, din intimitatea ființei, precum și din Univers? Comparatistul insistă asupra faptului că, sub aspect psihic, ca și sub altele, Individualul și Universalul se postulează și se luminează reciproc, fără a se confunda, deci fără a intra în contradicție, cu scopul de a interacționa mai fructuos. În ființa lui Rousseau se dispută două naturi umane, două feluri de a raționa, două aspecte ale virtuții, două moduri de a înțelege fericirea, două direcții de manifestare a sentimentelor și două lăcașuri ale conștiinței. Iar aceasta se întâmplă pentru că fiecare dintre aceste polarități își schimbă conținutul, sensul, calitatea după cum ea este trăită și gândită într-un mijloc de sociabilitate sau de singurătate, care le împrumută o nuanță particulară și un rol diferit. Basil Munteano alege drept bază a demonstrației doi termeni care i se par că închid în sferele lor atât gândul, cât și sufletul lui Rousseau – „sociabilitate“ și „solitudine“ –, deoarece acesta trăiește, gândește și simte când pe un plan social, când pe un plan solitar. Numeroase valori proliferează pe ambele planuri, dezvoltându-se o întreagă dialectică bazată pe evoluția interioară.
Mecanismul oscilațiilor astfel pus în joc, rămâne de precizat funcționarea și finalitatea, pentru că, pentru Rousseau, oscilația semnifică o căutare și îndeosebi căutare a sinelui. Este evident că prima manieră de a se (re)găsi ține de situarea în sistemul de relații universale. Pentru precursorul romantismului este mai puțin important de a se plasa în centru sau într-un punct oarecare al circumferinței decât să se precizeze raporturile care îl unesc cu restul. Se va manifesta mereu un Eu sociabil, orientat de exterior, și unul solitar, repliat asupra lui însuși. Gustul solitudinii și acela al unui anumit gen de sociabilitate alternează la Rousseau și câteodată se amestecă inevitabil. Este vorba la el nu de o sociabilitate obișnuită, ci de una de solitar care își extinde habitudinile și asupra sociabilității. Dacă, din ce în ce mai mult, căutările și oscilările sale tind spre zone de solitudine, Eul va fi bântuit până la capăt de tendința contrară. Dar, în orice caz, marele clasic trebuie comparat mai întâi cu sine însuși, ceea ce îi prilejuiește autorului studiului găsirea unui răspuns la o întrebare-cheie pe care și-o pune: „Rousseau este exclusiv solitar sau exclusiv sociabil? Nu este nici una, nici alta, sau, mai curând, el este totodată și una, și alta, fără ca nici una, nici alta să-i abandoneze personalitatea deosebită“ (p. 136).
Se observă din partea lui Basil Munteano foarte curioasa atitudine de a acorda mai multă atenție în general termenilor conflictului decât conflictului însuși și convulsiilor pe care le acesta le provoacă victimei. În această privință, îi este evident comparatistului francez de origine română faptul că esențialul se află mai puțin în termenii oscilației decât, pe de o parte, în faptul însuși al oscilației, și, pe de altă parte, în elementul care oscilează și pe care adeseori îl ignorăm. Este vorba despre un Eu care se caută, se vrea a fi unul, acordat cu sine însuși și cu ceea ce se află în jur. În viața oscilantă a lui Rousseau, tendința spre solitudine se amestecă, în mod constant, cu dorința contrară de căutare a semenilor. Din păcate, fiului de ceasornicar elvețian îi este foarte greu să se impună într-o lume care nu este a sa și care întârzie să devină astfel. De aceea, Basil Munteano consideră că, în mod paradoxal, acesta se străduiește să modeleze un tip de sociabilitate, relativă în sine, în mijlocul valorilor absolute ale solitudinii. Eșecul ce se ivește este acela al sentimentului care, fie că este de dragoste, de prietenie ori ține de conștiință sau de virtute, rămâne o facultate de relație, cu finalitate de sociabilitate.
Constatând o abundență a abordărilor – ele însele mai mult sau mai puțin contradictorii – Basil Munteano dorește să ne atragă atenția în studiul Solitude et contradictions de Jean-Jacques Rousseau asupra faptului că problematica iscată de viața și de opera marelui clasic francez, care a preocupat atâtea spirite de două secole și jumătate încoace, rămâne actuală și aparent insolubilă, pentru că nu încetează încercările de rezolvare a ei. Nu știu în ce condiții a fost publicată această carte postumă și dacă ea a fost definitivată (structura ei lasă impresia că da). Trebuie totuși spus că Basil Munteano nu face referiri la „je est un autre“ al lui Rimbaud, la drama alterității suferită de Gérard de Nerval, la raportul dintre Marcel și Proust în opera proustiană.
Risc să afirm că, după știința mea, studiul postum al lui Basil Munteano, Solitude et contradictions de Jean-Jacques Rousseau, puțin cunoscut la noi, nu a suscitat interesul criticilor. Este posibil să fie de vină pentru această situație, dar și pentru altele, raritatea cărții respective. l