Clavicula lui Solomon“ nu e doar o piatră prețioasă, ci și o cheie
pentru a descoperi ceea ce, în limbaj ezoteric, e cunoscut sub
numele de știință universală. Pentru atingerea scopului, se
pornește de la numele lui Iehova, care e divizat în șaptezeci
și două de unități, numite „nume explicative“ sau „semafoare“.
Prin combinarea acestora se descoperă instrumentele care,
ele, vor conduce la știința universală. Hugo Pratt nu prezintă dovezi că
personajul său ar crede în astfel de inefabile adevăruri ori că ar poseda vreun
talent special de a descifra enigmele care au frământat generații de inițiați.
E, însă, cert că el crede în povești, că viața însăși nu e decât o înșiruire de
întâmplări cu tâlc, dar fără vreo finalitate practică.
Discuția dintre Corto și Faliero e întreruptă de apariția unui grup de
fasciști agresivi, conduși de Stevani. Motivul disputei îl constituie activitatea
masonică a lui Faliero, care e luat peste picior din cauza ambițiilor societății
secrete din care face parte „de a stabili viitorul
acestei epoci“. Corto rămâne doar spectator
al altercației încheiate cu pălmuirea lui Faliero
de către Stevani. Schimbul șfichiuitor de replici
cu grupul fascist îl face pe liderul acestuia,
Stevani, să ajungă la concluzia că nu e cazul
să se angreneze într-o confruntare fizică. Mai
mult, el pare să se distanțeze de sloganurile
fasciste.
Sosirea neașteptată a „Poetului“ — adică
a lui Gabriele d’Annunzio — împiedică escaladarea
conflictului. Autoritatea lui asupra grupului
de agresori e evidentă. Felul simplu și direct
în care se comportă Poetul diferă substanțial
de cel hiperbolic, completamente lipsit de
umor, al personajului în carne și oase. Cele
două grupuri se despart, cu un mesaj enigmatic
al lui Stevani către Faliero: „Transmite-i salutări
Hipaziei, singura dintre voi care valorează
ceva“.
Menționarea Hipaziei într-un asemenea
context nu poate decât să-l intrige pe Corto
Maltese. Lămuririle aduse de Poet sporesc
încă și mai mult curiozitatea marinarului:
„Hipazia, sublima, superba… O poetă splendidă,
matematiciană, filozoafă neoplatoniciană din
Veneția. O creatură minunată. Atunci când
gripa spaniolă a vrut s-o ia, am tremurat cu
toții. Dar, slavă Domnului, Hipazia a supraviețuit.
O să-i dedic una din poeziile mele“. De menționat
că toate aceste dialoguri au loc în mers, pe
străzile Veneției. Hugo Pratt făcea astfel
trimitere la peripatetizările din Grecia antică.
Veneția contemporană devine astfel o versiune
a vechii Elade, având-o drept personaj central
pe frumoasa femeie, în al cărei salon se aduna
elita orașului, de la politicieni la intelectuali
și artiști. Interesul față de ea era sporit de
faptul că locuia cu tatăl său, dr. Teone, astrolog,
astronom și matematician.
În timp ce curgeau aceste replici, Corto
Maltese întrezărește o umbră care se furișa
prin culoarele clădirilor. I se pare că-l recunoaște
pe scriitorul englez Frederick Rolfe, supranumit
Baronul Corvo. În realitate, cel care-i urmărea
de la distanță era Bepo. Rolfe, mort în 1913,
deci cu opt ani înainte (având în vedere că
acțiunea se plasează între 19 și 26 aprilie 1921)
fusese un personaj excentric: „Voia să se
autodistrugă pentru a da un exemplu sau
pentru a provoca remușcările cuiva“. Bepi
Faliero își amintește că fusese un prieten
nedespărțit al lui Stevani. E vorba de tatăl
șefului violentei echipe de fasciști pe care
tocmai îi întâlniseră, ceea ce lansează o nouă
pistă pe care Corto Maltese va fi obligat s-o
cerceteze.
Baronul Corvo devine, treptat, un personaj de referință. Corto
Maltese îl cunoscuse în salonul lui Lady Layard, „o doamnă bătrână
care avea obiceiul să fie foarte grosolană cu el“. Poetul d’Annunzio,
care nu fusese prieten cu baronul, l-a păstrat, în schimb, în
memorie ca pe un ins deosebit de plăcut: „Îmi amintesc că spre
sfârșitul vieții căuta cu frenezie ceva. Umbla mult pe la San Pietro
di Castello și pe la Arsenal…“. Prin astfel de informații, diseminate parcă
neglijent, se întrevăd țesăturile fine ale unei intrigi multiramificate. Ea conține
nenumărate piste false și trape primejdioase. Hipazia este una din ele. În
ciuda faptului că pare a fi unul din firele care duce la dezlegarea misterului,
frumoasa fată plină de grație și înțelepciune este doar un pion neglijabil —
deși extrem de periculos — pe o tablă de șah cu infinite posibilități de a muta
decisiv.
Marginală și spectaculoasă, în același timp, e și contribuția lui Boëke,
bărbatul-copil îndrăgostit de Hipazia. Povestea de iubire imposibilă conține
sâmburele tragediei, sădit de incompatibilitatea dintre el și hiper-sofisticata
femeie care îi dezvăluie lui Corto Maltese că „adevărata magie este iubirea
și armonia“. Boëke aparține unui nivel existențial inferior, ce nu are nici cea
mai firavă legătură cu universul sofisticat al seducătoarei fiice a doctorului
Teone. Hipazia e total desprinsă de ceea ce o înconjoară, trăind într-un spațiu
mental populat de idei filozofice și de viziuni dominate de o perspectivă
estetică asupra vieții. Ea arde ca o flacără la lumina ideilor platoniciene, trăind
doar prin tatăl ei și prin discipolii care o divinizează.
Punctul nodal al căutărilor se află într-o ghicitoare pe care baronul
Corvo a trimis-o înainte de a muri: „Leul grec își pierde pielea de șarpe în
cețurile Veneției.“ Și Hipazia, și Bepi Faliero îl sfătuiesc pe Corto Maltese să
meargă la Arsenal, pentru a vedea staturile leilor greci, făcute cadou orașului
în jurul anului 1600 de către Morosini, peloponezul din Atena.
Înainte de a urmări itinerariul marinarului, trebuie adusă o precizare.
Pentru respectarea autenticității decorului stradal, Hugo Pratt a făcut apel
la Guido Fulga, cerându-i să deseneze clădirile venețiene. Imaginea hibridă,
rezultată din munca a doi artiști, întărește senzația de realitate palpabilă, de
decor credibil în care evoluează protagoniștii. Una din cele mai vibrante
casete ale albumului e aceea ce înfățișează o piațetă, în plină noapte. Corto
Maltese se sprijinise de o fântână și, înconjurat de un grup de pisici, rostește
o fabulă. Evident, povestea nu e dusă la capăt, deoarece alte și alte evenimente
îl așteaptă pe erou.
Astfel, el trece pe la San Pietro di Castello,
unde vede jilțul din Antiohia al Sfântului
Petru, adăugând încă un mister listei deja
lungi, care îi cuprinde pe cei din loja masonică
Hermes, pe baronul Corvo, pe Picioruș de
Argint (mama lui Boëke), leii greci, pielea
șarpelui septentrional, Stevani, Faliero,
Hipazia, pisicile, Veneția și el însuși. La Arsenal,
contemplă scrierea runică de pe statuile leilor,
fără să o înțeleagă. Își dă seama însă că soluția
se află în textele baronului Corvo, ajunse în
posesia lui Stevani. Povestirea se bifurcă din
nou: în timp ce Bepi Saliero îl vizitează pe
editorul Schulz pentru a găsi amănunte despre
cercetările baronului, Corto Maltese îl vizitează
pe savantul Melchisedec, care-i spune povestea
claviculei lui Solomon:
„E un smarald, bareket-ul tribului Ruben
Satanas. Acesta l-a dăruit lui Lilith, care a fost
prima femeie a lui Adam, înainte de a deveni
a lui Cain. Cain a furat-o atunci când a vrut
să recucerească paradisul pierdut de părinții
săi. E o piatră primejdioasă. Magul Simon a
pierdut-o în pariul cu evanghelistul Marcu,
patronul Veneției. Marcu nu știa că piatra
fusese dăruită de Solomon arhitectului său,
Iram, drept recompensă pentru construirea
Templului lui Dumnezeu. Acesta e motivul
pentru care piatra era fermecată, având semne
misterioase gravate pe ea. Un mesaj secret
adresat inițiaților.“
Refăcând istoria smaraldului,
Melchisedec averizează: „Atenție, Corto,
toate astea sunt doar o legendă!“ Evident,
lui Corto Maltese îi plac poveștile — iar
uneori chiar se retrage din prim-planul
acțiunii pentru a le contempla. Ca și în Balada
mării sărate, el dispare periodic din vizorul
cititorului, iar intriga avansează fără el. Corto
își dispută cu Veneția titlul de protagonist al
întâmplărilor, ceea ce îl plasează, în acest
album, pe protagonist în categoria eroilor
intermitenți. Într-un anume sens, e doar
martorul unei povești încâlcite, care traversează
secolele, la a cărei desfășurare nu are nicio
contribuție.
Înscrisul de pe smarald conține
și un indiciu privind locul comorilor
lui Solomon și ale reginei din
Saba: „Fără să știe aceste lucruri,
Marcu a plecat în Egipt, unde a
fondat biserica din Alexandria.
Dar el a fost sugrumat de doi ucigași dintr-o
sectă gnostică legată de Simon Magul, care
au dus smaraldul în Antiohia. Mai târziu,
când Bazilide a intrat în posesia smaraldului, l-a transformat în gemă gnostică
de tipul abraxas. Ulterior, smaraldul a ajuns la ereticii cainiști și la alți filozofi
egipteni, până la cucerirea arabă a Alexandriei în 641. Șeful arab Amr Ibn Al
As a donat piatra preoților, care au avut-o în grijă până când doi neguțători
venețieni au reușit să pună mâna pe ea, împreună cu trupul evanghelistului
Marcu. Au ajuns la Veneția în anul 828, când urma «claviculei lui Solomon»,
adică a smaraldului magic, s-a pierdut“.
La fel de palpitantă e și istoria jilțului Sfântului Petru: la origine, acesta
fusese o stelă funerară ebraică, folosită ulterior de arabi. Aflând astfel de
amănunte, Corto Maltese pătrunde în tărâmul primejdios al formulelor
magice și al riturilor secrete de inițiere. Într-un alt plan al narațiunii, Bepi
Faliero intră în legătură cu Stevani și descoperă conținutul scrisorii adresate
de baronul Corvo lui Stevani-senior. Ea conține, atent documentată, istoria
a ceea ce s-a petrecut cu smaraldul după dispariția lui din anul 828, când
Buono din Malamoco și Rustico din Torcelo o furaseră, ascunzând-o sub
trupul evanghelistului Marcu și sub carnea de porc, și o aduseseră în Veneția.
Din scrisoarea lui Corvo, rezultă că smaraldul se afla încă la Veneția. Decis
să pună singur mâna pe piatra prețioasă, Bepi îl împușcă pe Stevani. Când
Corto ajunge la casa acestuia, asasinul dispăruse. Surprins de oamenii lui
Stevani, marinarul reușește să fugă pe acoperișurile orașului. Scena amintește
de o secvență din Husarul de pe acoperiș, romanul lui Jean Giono. Ca și acolo,
eroul alunecă și cade. Dar el are strania senzație că, de fapt, se înalță. Ceea
ce urmează se petrece ori în vis, ori într-o realitate paralelă.
Simbolic vorbind, e a doua cădere a lui Corto – din paradisul venețian într-un Nicăieri acvatic, populat cu înscrisuri și semne arabe. Cel dintâi lucru pe care-l descifrează e chiar titlul poveștii în care se află, Sirat al Bunduqiyyah, apoi vede mâna Fatimei, cu însemnele gărzilor sarazine și, în fine, un obiect despre care presupune că e lampa lui Aladin – deși seamănă mai mult cu o sticlă venețiană pentru lapte. Pe dop se află leul Sfântului Marcu cu Evanghelia, un semn al pericolului. Imprudent, deschide sticla și din ea iese, sub forma unui duh gigantic, Rasputin. Duhul, închis în acel recipient de către Sfântul Marcu, susține însă că e Saud Khalula, cel care a găsit smaraldul magic, pe care l-a ascuns într-un loc secret la San Marcilian. Harta comorii a fost interceptată de bizantini, așa că unica modalitate de a recupera smaraldul e să meargă să-l ia din ascunzătoarea lui.
Amenințat cu moartea de gărzile negre, Corto poate scăpa într-un singur fel: trezindu-se din ceea ce chiar el numește „un vis nebun“. După trei zile în care a zăcut între viață și moarte, marinarul ajunge în casa unei prietene a lui Picioruș de Argint, mama lui Boëke. Salvatoarea lui Corto se numește Louise Brookszowycz, cunoscută ca Sant’ Ambrogios, frumoasa din Milano. Ea este o tânără și atrăgătoare poloneză. Între cei doi se naște o certă simpatie amoroasă – una fără viitor, deoarece Louise se pregătea să plece în Argentina, pentru a supraveghea o societate poloneză numită „Warsovia“.
Analizând scrisoarea lui Corvo, marinarul le destăinuie lui Boëke și mamei sale complicata istorie a smaraldului și indiciile lăsate de acesta. E vorba de câteva repere pe baza cărora Corto Maltese începe să reconstituie itinerariul care duce la ascunzătoarea smaraldului:
„Jilțul Sfântului Petru, Sirat Al Bunduqiyyah, San Marcilian, Khalula, Gărzile Negre, Fontego al Arabilor, care aparțineau de mai multe secole masoneriei, iar înaintea lor aparținuseră unui ordin mistic militar, cel al cavalerilor teutoni, conțineau o ghicitoare complicată. Cred că am descifrat-o: «Leul grec pierde pielea șarpelui septentrional în cețurile Veneției».
Unul din leii greci din fața Arsenalului are, pe cele două părți ale sale, semne runice dispuse după rânduiala vikingă, adică în formă de șarpe. Sunt roase de timp, de umiditate și intemperii – iată de ce leul își pierde pielea de șarpe… Am copiat caracterele runice și Melhisedeh, care e specialist în scrieri vechi, le-a descifrat. Ele spun o poveste fantastică, aproape incredibilă, legată de o altă poveste a smaraldului.“
În stilul narațiunilor în serial din O mie și una de nopți, suntem purtați prin Bizanț, prin Grecia, prin Tanger și, finalmente, la Veneția, unde piatra prețioasă e ascunsă sub pecetea lui Solomon din scara „Întâlnirilor“, la „Fontego degli Arabi“ din San Marcinian – adică templul masonic al lojei Hermes. În urma acestor informații, Corto Maltese ajunge la concluzia că masonii sunt în primejdie și se grăbește să-i avertizeze. El deduce că insigna găsită la Stevani, pierdută de cel care-l asasinase, aparținea unei societăți ultra-secrete.
La ieșirea din templul masonic, marinarul descoperă sceptrul lui Solomon, punctul final al căutărilor. Dar în timp ce medita la lucrurile prin care trecuse, e atacat de un membru al confreriei, care voia să-l ucidă. Corto scapă ca prin minune, iar asasinul se dovedește a fi Bepi Faliero, aflat și el pe urma smaraldului. Bepi moare, iar Corto Maltese vede în spatele sigiliului lui Solomon o despărțitură în interiorul căreia se afla scrisoarea sigilată deja amintită. Baronul Corvo, mort cu aproape zece ani în urmă, se adresa celui care, asemeni lui, pornise în căutarea prețiosului smarald și, parcurgând același traseu, ajunsese în impas: obiectul râvnit nu exista decât în imaginația celor care se aventuraseră în căutarea lui.
Finalul albumului se derulează în ritm alert, cu noi și noi dezvăluiri: Stevani evadează din spital și afirmă că cea care l-a împușcat a fost Hipazia, complicea lui Faliero. Tot Hipazia l-a ucis și pe carabinier. La rândul lui, Stevani o împușcă pe Hipazia, fata nebună care se credea apărătoarea secretului lui Solomon. Îndurerat la culme, Boëke îl ucide pe Stevani și apoi se îmbarcă pe un vapor. Doctorul Terone îi mărturisește lui Corto Maltese drama nebuniei fiicei sale, ajunsă criminală din dorința de a păstra secretele trecutului. În incendiul casei lui Teone și al Hipaziei a luat foc și jurnalul lui Corvo. În felul acesta, fabula s-a încheiat printr-o morală tragică. Nu-i mai rămâne eroului decât să-i convoace pe toți participanții la acest scenariu oniric pentru a adresa publicului, adică cititorului, un ultim salut.
În stilul farselor din commedia-del-arte, Corto Maltese constată că smaraldul lui Solomon se află în buzunarul său. Iluzie sau realitate? Nu vom ști niciodată. Cuvintele lui nu ne ajută prea mult să tragem o concluzie certă: „Se petrec lucruri stranii în orașul acesta… E mai bine să nu încercăm să le înțelegem. Aș putea descoperi că tu ești făcut din aceeași materie cu visele.“ Tu, adică cititorul. Tu, cel care l-ai citit și pe Shakespeare. Tot ce-ți rămâne e să te așezi alături de Corto Maltese în fața porții magice și să ceri să intri „într-o altă poveste, din alt loc“. Ori să te mulțumești cu ultimele cuvinte ale albumului, gândite ca o concluzie rațională a unei fabule smintite:
„Există în Veneția trei locuri magice și secrete: unul în strada Iubirii Prietenilor, al doilea aproape de Podul Minunilor și al treilea pe Cărarea Hoților, aproape de San Geremia, în vechiul Ghetto. Atunci când venețienii – și uneori maltezii – se satură de autorități, merg în acele locuri secrete și, deschizând porțile din fundul curților, se duc pentru totdeauna spre țări minunate și spre alte povești.“