Ceea ce constituie o pregnanță a narativului lui Cristian Tudor Popescu (consecvență, luciditate, raționament, umor fin) se regăsește pe deplin și în cea mai recentă carte a domniei sale; toate acestea sub umbrela (că tot e la modă acest cuvânt) unei scriituri care și-a conturat un stil inconfundabil: directețe, simplitate (chiar când sunt abordate „idei tehnice“), dezinvoltură interogativă.
Ca și în cărțile anterioare (Copiii fiarei, Timp mort, România abțibild), imaginarul se topește în realitatea imediată, universul este adus lângă noi, iar „lumina soarelui negru“ reflectă aceeași dezordine umană, poate chiar amplificată, același statut de „român bidimensional“. În plus, firescul dialogurilor de aici, încărcate de o polemică blândă, aproape „cordială“, nu ocolește și o notă ludică. O carte în care autorul își „continuă investigațiile sau confruntarea disperată cu realitatea și cu oamenii, cu istoria“, cum spunea Augustin Buzura.
Cristian Tudor Popescu nu este, cum cred unii, care confundă noțiunile, un om rău. Este un om drept. Care susține adevărul. Iar dreptatea și adevărul nu țin de sentimente și opinii expuse ca să facă plăcere. Știm, adevărul e incomod, irită. Puțini sunt cei care nu caută fardul când li se pune oglinda în față. Foarte mulți vor coronița de premiant pe frunte. Cristian Tudor Popescu ne spune răspicat : Nu pui tâmpla pe vioară când oroarea îți sare la gât; prostia și ignoranța nu pot fi șterse doinind din frunză, mai ales că și frunza de prin codrii patriei este tot mai rară.
Și în această carte, Cristian Tudor Popescu are aceeași pricepere de a te apropia de lucrurile importante, fie, ele, socio-culturale sau „tehnice“, fără să-ți violenteze ignoranța. Rațiunea domniei sale are estetică și când îți vorbește despre arta cinematografică, dar și când îți deslușește cuantificarea timpului; și când îl invocă pe Omar Khayyam, dar și când se distanțează de noocrația lui Pitagora și Platon; și când explorează genealogia „românului bun român“, dar și când îl copleșește „sentimentul aumanului“.
Când îl citesc pe Cristian Tudor Popescu îmi vin în minte doi mari scriitori, din multe puncte diferiți, dar convergenți în iscodirea marilor probleme ale omului și lumii: Robert Musil și Jean d’Ormesson.
Ca și Musil, Cristian Tudor Popescu nu-și sufocă scrisul (beletristica, expozeul literar) cu ambalajul științei și al tehnicii, pe care le stăpânește la cote maxime, ci îi dă, astfel, amplitudine și sens. Ca și „domnul vivisector“, Cristian Tudor Popescu explorează dincolo de tangențele vizibilului, imediatului, concretului; ca și autorul Omului fără însușiri, care disecă străfundurile umanului, scriitorul român explorează tainele religiei și ale divinului, noimele lor ancestrale, pentru că vrea să știe ce este și dincolo de dogmă. Detabuizarea unor fundamantalisme are firescul dat de o argumentație, calmă, neostentativă. Poți fi sau nu fi de acord cu ideile născute din aceată zbatere, dar nu poți rămâne indiferent la argumentele care le susțin.
Cum spuneam, ca și la Jean d’Ormesson, întâlnim în această carte aceleași căutări obstinate, aceleași întrebări simple în dramatismul lor: ce suntem? suntem? de ce suntem? de unde venim? de ce așa și nu altfel? Dar, față de marele scriitor francez, Cristin Tudor Popescu le mai catifelează dramatismul, ca să-l putem suporta, cu câte o notă de catifelată ironie. Dialogurile, lipsite de orice ostentație, pe care autorul le poartă cu el însuși în carte ( de fapt cu noi, toți), ne spun că, în timp ce Sfinții Părinți, și chiar unii filosofi, sunt, cum arată Jean d’Ormesson, „de partea îngerilor și a vieții de apoi“, Cristian Tudor Popescu este de partea oamenilor și a vieții de azi. Așa cum, pentru scriitorul francez, lumea e „ciudată, dar frumoasă, totuși“, pentru scriitorul român esențial este „să trăiești binele și dulceața neființei și veșniciei“.
Cu argumentația sa impecabilă, autorul îndreaptă multe erori, care, devenite generale, capătă putere de adevăr . Iar exemplul cel mai elocvent este distorsionata formulare „scopul scuză mijloacele“, atribuită lui Mchiavelli. În realitate, ne spune Cristian Tudor Popescu, nu scopul, ci poporul scuză mijloacele, pentru că, așa cum spune Machiavelli „poporul nu judecă etic, ci pragmatic, interesat, după rezultat“.
Construită prin însumarea unui caleidoscop de teme, asemenea fragmentarismului cioranian, cu care are în comun și un anume scepticism, aici, mai „bine temperat“, cartea este unitară prin dorința de a așeza lucrurile în ordinea lor firească, ceea ce, desigur, nu exclude o notă polemică. Chiar titlul este voit polemic, fiind o replică argumentată la, cum o caracterizează Ștefan Augustin Doinaș, „cumplita vorbă a lui Nietzsche“, „Dumnezeu e mort“. Pentru scriitorul român, „reflectând puțin la chestiune“, „Dumnezeu nu e mort“ pentru că nu a avut, mai înainte, viață. Mort este „micul mâț, dungat, cu ochii deschiși“, care se „ghemuise“ să moară pe o „jumătate de metru pătrat“ de pământ. Restul e neant de necuprins, veșnic, fără suflet, soartă și destin, suficient sieși. Neființa pe care o simt marii poeți, cum spune autorul.
Pe lângă dialogurile de care am amintit, sunt multe pagini de analiză literar-estetică în această carte, cum ar fi cele despre cinematograful expresionist german, despre primul film românesc sau despre filmul lui Adrian Sitaru. În toate, autorul pune în pagini un expozeu minuțios și concludent despre subtilitățile artei cinematografice, dar și o sensibilitate aparte. Fie că abordează subiecte „perene“, precum „cronia, adevărata boală a timpului“, fie că ne aduce în imediata actualitate, cea a „comunismului rezidual“ sau a războiului din Ucraina, integrarea lor în fluxul narativ este firească, o linie de continuitate interpretativă traversând textele. Există în această carte atâta bogăție de idei, atâta explozie de germeni expresivi care se cer puși în lucrare spre înțelegere și aprofundare, încât e aproape jignitor să reduci totul la o simplă cronică de întâmpinare.
Aș putea încheia cu cele spuse de Nicolae Manolescu despre Cristian Tudor Popescu ( „Gazetarul acesta este , mai înainte de toate, un scriitor. Un condei absolut extraordinar (…)“), dar am să fac altceva: am să vă invit să începți lectura cărții cu ultima pagină și jumătate a ei. Și, apoi, citiți și cele scrise pe coperta a patra…