Țară, țară, vrem ostași! (alte știri din această vară caniculară)
Cine spunea că țara noastră nu e în stare să ocupe niciodată locul întâi între țările Uniunii Europene? Iată, aflăm dintr-un comunicat al Consiliului Fiscal că există un domeniu în care România e campioană detașată. Și anume, în privința cheltuielilor cu salariile din sectorul bugetar: din totalul veniturilor pe care statul nostru le-a avut în anul 2021, un procent uriaș, 37%, este alocat pentru plata salariilor angajaților din sectorul bugetar, în vreme ce media europeană este de 22,4%, iar pe ultimul loc se situează Germania, cu 16%. Din păcate, nu e o performanță care să ne bucure, ci, iarăși, una pe dos. De adăugat și că aceste cheltuieli exagerate nu sunt însoțite de realizări profesionale. Angajații la stat primesc banii fără ca salariile lor să fie condiționate de eficiență.
Știrea aceasta este însoțită de alta la fel de îngrijorătoare: salariile din sectorul bugetar sunt cu circa 30% mai mari decât cele din sectorul privat. Iar dacă în sectorul privat există permanent grija de a ține activitatea pe linia de plutire prin eforturile personalului, căci altfel afacerea dă faliment și nu mai există o sursă pentru salarii, la stat salariile și încă alte beneficii vin de la sine, ca picate din cer, fără nicio presiune pentru angajați, fără nicio condiționare legată de calitatea muncii lor. Acest decalaj dintre sectorul public și cel privat, evident, produce un dezechilibru care nu are cum să asigure o funcționare normală a economiei noastre și, în general, a societății.
Tot din aceeași categorie este și o altă știre, pe care am descoperit-o pe canalul de televiziune Digi (din sursa INS): pensia medie din MApN, MAI și SRI a ajuns la valoarea de 4475 de lei, adică de trei ori mai mare decât pensia medie din sistemul asigurărilor sociale de stat, unde aceasta este de doar 1603 lei. Există o întreagă dezbatere aprinsă despre pensie normală, pe bază de contributivitate, și pensii speciale, apoi despre pensii speciale și pensii de serviciu. Apărătorii pensiilor militare pledează pentru ideea că aceste pensii nu sunt speciale, ci ocupaționale sau de serviciu. Așa va fi fiind. Totuși, câteva observații sunt de făcut: diverși apărători ai cauzei insistă (cât de sincer?) spunând că angajații din sistemul militar au anumite restricții și, apoi, sunt la datorie 24 de ore din 24 de ore, gata să apere ordinea publică și patria. Însă cei care susțin asta par să uite că acești pensionari provin din militari de pace, nu de război (Doamne ajută, așa să rămână!), iar veghea lor n-a fost în orice situație întru apărarea poporului (să ne amintim evenimentele din decembrie 1989, sau, mai încoace, data de 10 august, sau de atâtea situații când persoane cu grade mari au fost judecate și condamnate pentru diverse infracțiuni).
Dar, în fine, să trecem peste aceste amintiri amare. Și să admitem că fiecare stat are dreptul să-și aleagă elitele, o castă care să fie prețuită și să aibă un regim preferențial. Iar noi am optat, iată: pentru purtătorii de uniforme militare, drept care pensiile lor n-ascultă de regula contributivității. Așa să fie, spunem. Totuși, iarăși, iarăși, apar unele anomalii neliniștitoare: e normal ca acești oameni să fie pensionați atât de devreme, uneori la vârsta de patruzeci și ceva de ani, la care alte categorii profesionale abia intră în pâine, cum se zice? Și e normal ca, după pensionare, să-i găsim pe foștii lucrători din serviciile de informații la cârma unor regii extrem de importante în stat, unde salariile sunt colosale? Și e normal ca pensiile lor să fie calculate după niște reguli aiuritor de avantajoase pentru ei, astfel încât pensiile sunt mult mai mari decât salariile pe care le-au avut când erau activi și când aduceau efectiv servicii țării și să fie mult mai mari decât salariul președintelui României, în chip firesc, funcția cu cea mai înaltă responsabilitate într-un stat? Nu, nu e normal. Iar această situație aberantă duce la disfuncționalități uriașe care dau peste cap țara, n-are cum să fie altfel.
P.S. Știre de ultima oră: polițiștii și angajații CFR anunță greve pentru revendicări salariale, iar Guvernul se pregătește să majoreze salariile bugetarilor.
Cărți noi
Horia Gârbea semnează o nouă apariție editorială: Ultima iubire a lui Cezar, la Editura Neuma, unde își scoate de ceva timp toate cărțile. Este o comedie în 18 secvențe, adică o ilustrare a uneia dintre multiplele sale fețe auctoriale, cea de dramaturg. Despre această formă de manifestare a talentului său literar, Nicolae Manolescu are cuvinte de laudă: „Horia Gârbea are, evident, un puternic simț al scenei și al replicii. Manifestările lui în favoarea teatrului sunt interesante și ca idei, și ca expresie a unei pasiuni(…) Anumite teme recurente arată organicitatea viziunii dramaturgice. Horia Gârbea este, alături de Vișniec, dramaturgul cel mai înzestrat al generației 80.“ Și fiindcă vorbim despre versatilitatea auctorială a lui Horia Gârbea, trebuie să notăm că puțini scriitori de astăzi ni se înfățișează cu atâtea realizări remarcabile în atât de multe genuri: dramaturgie, dar și proză, poezie, critică literară și eseu, traduceri, publicistică. Și încă o observație legată de acest autor, colaborator apropiat al revistei noastre: din ziua de 10 august, tânărul Horia Gârbea a trecut și el în rândul șaizeciștilor! Redacția România literară îi urează La mulți ani și același dinamism creator pe cât de rodnic, pe atât de neobosit. l La Editura Limes apare un volum bilingv, în română și germană, cu totul special: Lucian Blaga, Antologie de poezie populară/ Volksdichtung – Eine Anthologie. Traducerea în limba germană este realizată de Artur Greive, Gerda Schüler și Ion Taloș. Este o ediție critică serioasă (cu studiu introductiv, izvoare, variante ale textelor, biblio grafie, indici) datorată lui Ion Taloș. Iar ca anexă, cartea conține fragmente din Spațiul mioritic de Lucian Blaga, în traducerea lui Julius Draser. Iată cum s-a născut acest proiect editorial, în mărturisirea lui Ion Taloș: „Într-o bună zi am povestit în cerc restrâns colegilor Artur Greive și Gerda Schüler, autori ai unor studii privitoare la limba și literatura română, povestea antologiei lui Blaga și ideile poetului despre traducerea ei în limba lui Goethe. Discuția s-a încheiat cu angajarea noastră în traducerea în trei a lucrării.“ l La Editura Muzeul Literaturii Române, vede lumina tiparului volumul Titu Maiorescu ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Acte și documente, într-o ediție îngrijită cu acribie de Dan Gulea, cel care semnează și introducerea, notele și indexul de nume ale lucrării. Sunt de evidențiat meritele tână rului cercetător Dan Gulea care, prin această carte, aduce în lumină un capitol important din istoria școlii românești. l Mai semnalăm încă un volum recent intitulat Acasă, la cei plecați… (cele mai frumoase reportaje), pe care-l tipărește Mihai Barbu în colecția Cărțile revistei „Argeș“.
Revista revistelor
Ni s-a părut substanțial numărul 15 (26 iulie – septembrie 2022) al revistei 22, care conține analize pertinente consacrate actualității politice interne și internaționale, dar și zonei culturale de la noi. Sunt de citit editorialul lui Andrei Cornea intitulat O propunere constructivă pentru președintele Academiei Române, dar și articolele semnate de Cristian Preda (Edukație: rețeta Cîmpeanu – articol semnalat și de noi chiar în acest număr, la Ochiul magic), Cristian Câmpeanu (Cum a devenit Klaus Iohannis omul serviciilor), Armand Goșu (A doua etapă a războiului cu Rusia s-a încheiat. Ce urmează pentru Ucraina?), Alexandru Lăzescu (Cât de afectată este Rusia de sancțiunile occidentale?), Ștefan Popescu (Șansele unui compromis pentru reformă în Uniunea Europeană), Marina Dumitrescu (Vocile Monicăi Lovinescu), Cristian Pătrășconiu (Mémoir. Trei de la Editura Trei) și, desigur, la rubrica sa Bref, textul Tiei Șerbănescu, Sub cupola de foc și pară, din care am reținut un scurt pasaj: „Dar Europa a început restricțiile (la covid, gaze, lumină, căldură, apă) și recomandă reducerea cu 15% a consumului de gaze. Ministrul Virgil Popescu s-a și dat de exemplu: «și eu sting lumina când ies din cameră». Se lucrează cu luminile stinse și cu politicieni scoși din priză. Barna s-a conformat și el: «și eu am roșii în curte dar nu am mai folosit apa pentru udat». Dar cu ce le udă? Cu șampanie? Dar noi (mă rog, unii dintre noi) cunoaștem rețeta. Noi aplicăm rețeta încă de acum 40 de ani (la gaze, curent, apă caldă, căldură, turism, tv), pe când societatea de consum se scălda în lumini. Ce ghinion! Când am ajuns să consumăm și noi, dăm iar de restricții. Să fi dat și ei resursele mai cu socoteală, să ne mai ajungă un secol-două. Și așa mai avem de trăit doar 4 secole – căci, apud Nostradamus, în 2436 vine sfârșitul lumii. Până atunci reluăm imnul șoimilor patriei și ai lumii: jur să cresc mare și voinic fără să consum nimic. Și să plătesc înzecit pentru pâine și lăptic. Breaking news: ce-a fost verde s-a uscat. Și lumea a eșuat. Poate ar trebui să schimbăm planeta, căci p-asta am făcut-o praf. Hai, alta la rând.“ (Cronicar)