Pe 5 și 7 septembrie 1967 după-amiază, într-o sală din Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității Naționale de Inginerie din Lima, s-a desfășurat în două sesiuni una dintre cele mai faimoase întâlniri din istoria literaturii latinoamericane, devenind apoi, prin consemnarea dialogului petrecut acolo, un eveniment cultural cu ecouri globale. José Miguel Ovideo, tânăr scriitor și universitar peruan, pe atunci, mediase întâlnirea dintre doi coloși ai literaturii sud-americane care, deși se cunoșteau și corespondaseră puțin, nu se văzuseră niciodată față către față. Așa au stat la aceeași masă deja premiatul Mario Vargas Llosa, care publicase romanele La ciudad y los perros și La Casa verde, și Gabriel García Márquez, a cărui faimă abia începea să se extindă, odată cu succesul fulminant pe care-l aduna peste tot, după alte trei romane și un volum de povestiri, Cien aňos de soledad. Pentru Márquez, cel puțin, avea să rămână prima și ultima dată când călca în Lima, orașul în care cu doar câteva luni înainte descinseseră Carlos Fuentes, Nicanor Parra, Jorge Louis Borges și Álvaro Mutis. După cele două sesiuni de dialog, petrecute cu sala plină de studenți, jurnaliști și iubitori de literatură, Ovideo va publica în 1968 La novela en América Latina: diálogo, cartea care trecea discuția în forma scrisă a unui lung interviu și care va deveni un fel de manual esențial al imaginarului marquezian și al celui sud-american și nu mai puțin o carte de teorie literară aplicată.
Discuția dintre cei doi scriitori a fost, mai întâi, relevantă pentru profilurile lor, ca autori. Excelent interogator și partener de dialog, echilibrat, obiectiv, punctual, rafinat, metodic, uneori incisiv, Llosa a reprezentat partea rațională, cerebrală și cosmopolită. Márquez, dimpotrivă, s-a arătat tumultuos, imprevizibil, pătimaș, misterios și brutal, pe alocuri, cu opinii nu întotdeauna clar explicate până la capăt, asumate, însă, cu toată ființa. Dacă pentru Llosa, biografemele, temele literare, fenomenele istorice și gesturile personale trebuiau să aibă o sursă clară și o coerență susținută, pentru Márquez a fi consecvent ca romancier însemna a fi dogmatic, iar a fi dogmatic echivala cu a fi „reacționar“. Desigur, simpatiile de stânga și mai ales cele pentru revoluția cubaneză n-au fost ascunse, așa cum nici ascunsă n-a rămas fascinația pentru oamenii puterii, pentru ceea ce sunt ei capabili în istoria zbuciumată a țărilor latinoamericane (Toamna patriarhului era atunci în lucru, iar Márquez, provocat, a dezvăluit sumar ideea centrală a viitorului roman). Paradoxurile și formulările sale electrizante au făcut, de fapt, deliciul întregului eveniment și au rămas celebre, peste ani, folosite ulterior în multe dintre comentariile asupra prozei pe care o va publica (abundă, în acest sens, fragmentele biografice care au generat personajele, decorurile și evenimentele extraordinare din Un veac de singurătate). Aceasta e a doua zonă de interes a dialogului, căci atât întrebările lui Llosa, cât și răspunsurile preopinentului său au deschis, uneori polemic, alteori complementar, câmpul larg al imaginarului unui anume tip de literatură. El începea încă de atunci să constituie o contrapondere exotică la vechea literatură europeană și anglo-americană (motorul discuției a fost presupusul „boom al literaturii latinoamericane“), deși Faulkner, Rabelais și romanul cavaleresc spaniol au fost mai mereu invocați de ambii drept modele.
S-ar putea alcătui un veritabil dicționar al „ziselor“ marqueziene, de la „am început să fiu scriitor când mi-am dat seama că nu eram bun de nimic“ și „scriu pentru ca prietenii să mă iubească mai mult“, până la „a scrie ține de o vocație imperioasă, iar cel care are vocația de scriitor trebuie să scrie, căci numai așa reușește să scape de durerile de cap și de digestia proastă“ și „am impresia că a scrie este o modalitate de a rezolva acest conflict personal al scriitorului cu mediul său“. Între nenumărate puncte de interes (literatura și ideologia, scriitorii și politica, sinceritatea, colonialismul capitalist, mecanismele scrisului, fantasticul), un aspect notabil al discuției dintre cei doi este cel legat de așa-zisul „realism magic“. Toată lumea se gândește la el inclusiv acum, când vine vorba de literatura latinoamericană și mai ales de proza lui Márquez. Opinia lui tranșantă despre acest straniu „concept“ nu e deloc generoasă unei teoretizări strict estetice și e de remarcat că „realismul magic“ s-ar putea aplica și altor scriitori din aceeași geografie imaginară. Márquez susține că însăși realitatea societății și a istoriei sud-americane e una imprevizibilă, amestecată, greu de crezut, astfel încât mixtura dintre legendă, poveste și adevăr, dintre vis și realitate, incoerențele și contradicțiile i-ar fi oricum intrinseci. Raționalizarea, polemica, obsesia verosimilității și a adevărului nu au ce căuta în literatura latinoamericană, căreia trebuie să i se acorde cea mai deplină „realitate narativă“. Literatura latinoamericană corespunde realității latinoamericane, unde „se întâmplă lucrurile cele mai extraordinare în fiecare zi“, spune Márquez, iar „irealitatea Americii Latine este ceva atât de real și cotidian, încât se confundă complet cu ceea ce se înțelege prin realitate“. „Realismul magic“ devine, astfel, paradoxal, cel mai adecvat și mai „realist“ dintre șabloanele în care am putea încadra literatura sud-americană, de la Borges încoace, și în acest sens trebuie înțeleasă afirmația marqueziană că, de fapt, toți autorii latinoamericani lucrează la același roman, cu aceeași materie primă.
Cu câteva interviuri adăugate și câteva fotografii de la celebra întâlnire din 1967, cartea de dialoguri dintre Llosa și Márquez constituie încă un memorabil spectacol intelectual.