Australianca Stephanie Bishop este romancieră, eseistă, critic literar, trăiește la Sydney, are un doctorat la Cambridge University, a câștigat mai multe premii și este profesor de scriere creativă la University of East Anglia. Ultimul său roman, Aniversarea, a fost publicat la Editura Hachette din Australia, în 2023. După mai puțin de un an, în 2024, apare la Editura Trei, tradus din limba engleză de Anca Dumitrescu. Istoria sa e în curs de a se scrie. Edituri din Anglia (W&N), SUA (Grove Atlantic), Italia (Marsilio), Germania (DTV) și Ungaria (Magneto) au inclus deja cartea în cataloagele lor. Descopăr o autoare pentru care scrisul e o formă de ațâțare a curiozității, de permanentă introspecție și nevoie de interogare a realității. Stephanie Bishop etalează mai multe mecanisme prin care stimulează pofta cititorului de a înainta în poveste, oricât de imprevizibilă ar fi aceasta. Construcție complexă, cu mai multe filtre de lectură, în care ritmul frazării este esențial, textul își conține critica, anunță o imbatabilă arhitectură stilistică, mai presus de toate, îi livrează unui cititor atent adevărate mostre din lecții despre literatură. Romanul Aniversarea poate fi privit ca un thriller, dacă ne luăm după tiparul narativ, în care furtuna și decorul nocturn întrețin suspansul, cu o crimă greu de elucidat, în centrul discursului. Poate fi plasat și-n categoria mistery fiction, adevărul ieșind la iveală doar la finalul textului, pe turnantă. Acțiunea o are în centru pe J. B. Blackwood, o scriitoare de succes. Soțul e fostul profesor de la opționalul de cinematografie, Patrick Heller, un regizor de film, cu douăzeci de ani mai bătrân. Legătura dintre cei doi e de natură afectiv-intelectuală. Transpare, cinic, și din următorul fragment: „Patrick era un material vintage al cărui preț creștea. Sau să fi fost valoare? El era cel care-mi putea explica oricând diferența dintre cele două concepte.“ (p. 201) Cadoul pe care i-l face acestuia, după 14 ani de căsnicie, este o croazieră de optsprezece zile, planificată pe îndelete, cu începere din Alaska. Nava trece pe lângă peninsula Kamceatka și se îndreaptă spre Marea Ohotsk, spre Oceanul Pacific și coastele Japoniei. Secvența cu moartea soțului, pe punte, în timpul croazierei, ca-ntr-un episod din Crime și investigații, va reapărea în roman, asemenea unui far. Pretext al derulării narației pe mai multe nivele, va fi considerată, la început, sinucidere. După consumarea acestui episod, în așteptarea găsirii corpului neînsuflețit, protagonista stă câteva zile într-un han japonez, ryokan, bolește, nu mănâncă, nu înțelege, în aparență, ce (i) se întâmplă.
Alcătuit din 35 de capitole fără titluri, grupate-n patru „cărți“, Apropierea e un text cu vădit impact pe nivel psihologic. Pune problema relațiilor fragile, țesute-ntre membrii familiei sau existente într-un cuplu, acutizate cu trecerea timpului. Multe elemente textuale, cutii de rezonanță stilistică sau motoare subtile de căutare în miezul discursului, pot face lectura cvasi ghidată, unind straturi narative care par incongruente: mama dispărută, fotografiile, interviul, umbrelele, reclamele, Japonia, plantele (anemone, garoafe, margarete etc.), hotelurile, taxiurile, furtuna, mirosurile, muzica, reacția alergică. Pagina despre garoafe, spre pildă, sondează mai multe nivele de semnificație, ajungând și la etimologii ale unor cuvinte cu care această floare se află-n conexiune. Cumva în manieră proustiană, cartea e străbătută de mirosuri, e o colecție de senzații olfactive: cafeaua, aftershave-ul, machiajul de pe față, zmeura, menta, glicina, iasomia, ghimbirul sălbatic, baconul, brânza la grătar, pielea, lacul de mobilă. Toate divagațiile, întoarcerile-n amintire și parantezele deschise, aparent material de prisos în edificiul romanesc, au rol clar în definirea propriei scriituri, a modului în care Stephanie Bishop gândește literatura și se raportează la ea. Mutarea obiectivului se face fără a perturba profilul textului. Impresia e de intrare în camere labirintice, de instalare în povești interconectate. Accentul cade fie pe succesul editorial și ziua în care trebuia să participe la premierea romanului, fie pe tensiunile unei căsnicii, pe dragostea care naște monștri și finalmente înfrânge. Când succesul unuia dintre parteneri devine sursă de iritare și de resentimente, când nu-ți dorești un copil, pentru că te gândești că-ți va încetini afirmarea, totul se destramă în viața (aparent) tihnită de până atunci, totul se prăbușește ca piesele unui joc de domino. „În tot acest timp“, efectul e de „montaj încrucișat“, iar meseria de scriitor, dusă până la paroxism: „[…] trăiesc, la fel ca întotdeauna, pentru a scrie. Pentru a scrie și a revizui și a rescrie.“ (p. 281). Romanul rulează stări paroxistice, vertijuri, drenaje interioare, conținuturi obscure, un întreg malaxor psihologic. Ca un fitil care mocnește, apare crunta realitate, mereu aceeași, în care descoperi, ca femeie, că ai fost înșelată. J. B. Blackwood explică supraetajarea din textele sale, variantele, colaborarea strânsă cu soțul Patrick, cel mai bun critic al său: „Eu scriam cuvintele, iar el adesea alegea ideile principale și structura, și împreună realizam imaginile mentale, întrepătrunderea elementelor vizuale. Era greu de imaginat cum ar fi arătat cărțile mele fără sugestiile lui editoriale, așa cum le numeam. Reflecțiile lui asupra scrierilor mele fuseseră mereu generoase, complexe“. (p. 241) Există în Aniversarea tendința vădită de a explica, de a da timpul înapoi, de a recupera sens din matricea lui, unele cuvinte, expresii, concepte, precum într-un curs de scriere creativă sau de retorică. Se discută, printre altele, despre tipologia masculină/ feminină a frazelor ori despre fidelitatea față de formă. Numele unor scriitori sau regizori de film, posibile chei de înțelegere și analiză a stilului Stephaniei Bishop, ating insolit și fulgurant materia narativă (Virginia Woolf, Marcel Proust, François Truffaut, cu Noaptea americană). J. B. Blackwood mărturisește că, dintre speciile literare, preferă romanul, „bestia omnivoră“, pentru că-i oferă spațiul de manevră, diversitatea, perspectiva și ancorarea-n spițele destinului. În această „ficțiune vastă, plină de digresiuni“, imaginea mamei, a Joanei, devenită primul personaj din mintea lui J. B. Blackwood, încă din copilărie, revine ca o placă instalată adânc în memorie. Dispariția ei misterioasă stă între ficțiune și realitate, devenite concepte ale echilibrului în text. Interviul care i se va lua, toată povestea promovării noului roman, emoțiile, starea confuză, imposibilitatea de a fi coerentă fac parte din edificiul psihologic, atent construit. Flancată de un agent literar, Valerie, de o editoare, Ada, care va avea, la final, custodia copilului, de doi PR-iști, James și, în Australia, Yasmin, de sora ei, May, cu familia, soțul Adam și copiii, la care stă înainte de-a fi descoperită crima, J. B. Blackwood trăiește la limită, pe muchia unor stări interioare devastatoare. Când protagonista primește raportul autopsiei, autoarea apasă pe pedala frazării, o dinamizează, ritmul e susținut, descrierile sunt, în alternanță, provocatoare. Replici, pasaje-ntregi sunt reluate sau doar încrucișate, ca formule de conservare și alipire firească a timpilor narației. Urmează procesul, apărarea, închisoarea și ziua mult râvnită, a eliberării, în care își va revedea fetița crescută fără ea. Imediat după moartea soțului, prin înecare, secvența cu decernarea premiului, când caută în buzunar discursul scris de editoarea Ada și găsește altceva, o fițuică pe care-s notate cumpărăturile de făcut (lapte, roșii, mâncare de pisică etc.), devine emblematică, o demonstrație de naturalețe, umor negru, pe alocuri, stil profund umanizat. Sunt pasaje-n care textul e ca un montagne russe, altele, liniștite, ca o pajiște pe care cade lumina soarelui. În timpul furtunii, deloc întâmplător, este decriptată Sonata numărul 1 în mi bemol major pentru violoncel a lui Șostakovici, „o bucată plină de forță, înspăimântătoare chiar, […] ca un vis în care tot cazi în gol, fără să atingi niciodată pământul.“ (p. 32).
O carte a confruntării cu sine, a deciziilor și suferin țelor, a ma teriei netrăite, a coversațiilor imposibile. O carte abrazivă, cu sentimente tăioase, complicate, sălbatice. Aniversarea intră, prin definiția furnizată chiar de Stephanie Bishop, în „genul de cărți care îl nelinișteau pe cititor când se aștepta cel mai puțin“ (p. 119). Pe scurt, o carte despre viață și literatură, despre crima comisă pe puntea unui vapor de croazieră și despre personajele care fac din romane o lume de explorat. Mulți dintre cei care scriu și dau de uși închise ori, la polul opus, trăiesc în aura succesului, ieșind la rampă, în aplauzele cititorilor, se vor, cu siguranță, regăsi în arpegiile acestui text care se citește pe nerăsuflate.