Politica, scumpă doamnă, e o meserie care se practică numai în picioare
Rădulescu-Nercea
Că dumneaei n-are niciodată o politică față de mușterii
Iancu Zugravu
Personajele teatrului autohton, precum și ale prozei, ca orice oameni reali, sînt preocupate de politică. Conducerea statului și accesul la ea agită acțiunea unor piese. Cele mai cunoscute dintre ele sînt O scrisoare pierdută (1884), și Titanic Vals (1932). În prima, alegerile parlamentare pentru ceea ce va fi o Adunare Constituantă se află în centrul acțiunii. Cum se știe, în O scrisoare pierdută, lupta se dă între două fracțiuni ale partidului liberal pentru desemnarea candidatului care va deveni sigur deputat: nu majoritate, unanimitate o să ai căci la noi opoziție nu încape. Cînd Farfuridi, reprezentatntul fracțiunii moderate (nu exagerațiuni !), fiind la 1883, cînd cu modificarea Constituției, în aripa I. C. Brătianu, cum ar veni, și Cațavencu, foarte-prea-ultra progresist, deci rosettist, se ceartă, Agamiță Dandanache vine pe fir telegrafic și cîștigă. Oricum, ca în schița Triumful talentului, a aceluiași autor, cel care ar fi obținut desemnarea drept candidat, Cațavencu sau Dandanache, ar face-o ca urmare a cîte unui șantaj nu a „talentului“.
Și în Titanic-Vals, Spridon Necșulescu, mai exact consoarta acestuia, Dacia, care îl împinge la deputăție, e sigur de victorie. E al patrulea pe listă și partidul la guvernare va lua sigur patru locuri căci fiecare votează cum vrea și din urnă iese cine trebuie. Lovitura de teatru e foarte reușită: Spirache, om simplu și cinstit, le cere alegătorilor să nu-l voteze pentru că nu pot să fac nimic pentru voi. Cînd află, ambițioasa lui familie e gata să leșine. Dar efectul asupra electoratului este invers: simțind onestitatea candidatului, față de găunoșenia atîtor demagogi, electoratul îl votează și victoria partidului este strălucită. Într-o ecranizare, îl vedem chiar, în secvența finală, pe Spirache pornind spre Bucureștiul viselor neamului său provincial.
Personajele lui Camil Petrescu sînt interesate de politică, unul dintre ele, care apare în ambele romane, Nae Gheorghidiu, este deputat. Romancierul îi face un portret șarjat: Nae e imbecil, șantajist, mizează pe poante ieftine și mici escrocherii, duce lumea cu șoalda. Tocmai de aceea, în politica autohtonă, trece drept „deștept“ și spiritual. El scoate și o gazetă ca să exercite o presiune asupra partidului său, care îl cam marginalizase. Aceasta are succes pentru că la conducerea ei este pus intransigentul G. D. Ladima, care „îi sperie pe toți“ cu directețea lui. Numai că el se arată „prea-foarte-ultra“ corect, ceea ce ajunge să-l stingherească pe patron. Greu dezirabil devine și gazetarul de latură socialistă Gelu Ruscanu din Jocul ielelor, a aceluiași scriitor. Caută adevărul absolut, ignorînd tactica partidei sale, de a obține succese în plan politic prin alternarea șantajului cu cedarea. O piesă eminamente politică este Danton unde, paradoxal pentru Camil, personajul „bun“ e bon-viveurul și, de fapt, coruptul Danton. El nu crede în rectitudinea totală pe care o afirmă, poate ipocrit, Robespierre și ajunge la ghilotină fără conștiința că ar fi greșit. S-a afirmat că piesa e cu „defect“ pentru că, de fapt, pozitivul Danton a luat bani de la regaliști. Dar defectul e la Danton, nu la piesă, tocmai pentru că astfel personajul are omenescul său și o binevenită complexitate.
O intrigă politică are și piesa foarte ingenioasă Ultima oră de Mihail Sebastian. Politicienii și gazetarii politici sînt la cheremul unui ins între prin zător, bogat și fără scrupule, Grigore Bucșan, care își permite să schimbe miniștri, să cumpere și să închidă gazete peste noapte. Trama este a unei farse. Din pricina unei erori de tipar, Bucșan crede că e victima șantajului unui profesor de istorie „pe care nu-l cunoaște nimeni“, misterul fiind avantajul aceluia. Marele manipulator este el însuși manipulat de o studentă îndrăgostită de profesor. Puternicul zilei își închipuie că și-ar cumpăra, cît de scump, liniștea pentru afacerile sale și oferă profesorului și studentei fonduri mari ca să plece împreună departe. Amestecul abil de farsă, satiră și comedie romantică fac piesa să fie una dintre cele mai bine construite din literatura română.
Piesele și romanele istorice, cu personaje aflate la vîrful conducerii unor formațiuni statale, au atingere cu politica la vîrf. Domnitorii au parte de aliați ca și de opozanți, primesc solii și încheie sau încalcă diferite înțelegeri. În teatru, conducătorii și revoluționarii intrați în patrimoniul istoric stau în vitrina cu etichete care-i elogiază (Ștefan cel Mare în Apus de soare, Petru Rareș în Luceafărul, Vlaicu Vodă în piesa omonimă a lui Davila, Bălcescu în drama lui Camil Petrescu, Mircea cel Bătrîn (Io Mircea Voievod) la Dan Tărchilă, Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu la Mihnea Gheorghiu – Capul, Zodia Taurului –, Țepeș la Marin Sorescu). Mai puțini, răii și famenii lideri istorici sînt definiți și ei ca atare (Despot Vodă la Alecsandri, Ștefăniță din Viforul lui Delavrancea). Ambiguu rămîne Răzvan din piesa lui Hasdeu Răzvan și Vidra.
Un roman cu o latură politică este Princepele de Eugen Barbu, aluzia la didactica practicării puterii a lui Machiavelli fiind evidentă. Sinteză a domnitorilor fanarioți din Valahia, Princepele are ca sfătuitor politic un alchimist cu care vorbește în toscană și care-i devine amant. Rămîne neclar și pentru Princepe dacă iubitul său e un iluminat, un erudit sau un șarlatan care-l amețește cu teorii. E cert însă că, în amor, individul e infidel și stăpînul său îl ucide, căzînd apoi în „melanholie“ cum zice autorul.
Exemplele de mai sus sînt legate de personaje care dețin roluri politice. Dar politica pasionează și persoane care nu o pot influența direct. Aceștia sînt și mai comici, în postura de chibiți, precum, la I. L. Caragiale, Lache Diaconescu, revoltat de „o lacună“ lăsată de legiuitori, Nae din Situațiunea, care e revoltat de incapacitatea guvernului și visează o tiranie ca-n Rusia, Amicul X… care face și desface guverne imaginare, ori toate personajele din Atmosferă încărcată, ce susțin fie puterea, fie opoziția cu aceeași inutilă vehemență. Un chibiț e și Leonida, care speră obținerea unor avantaje din modificarea structurii puterii, dar se teme simultan că situația i se poate înrăutăți radical din cauza reacțiunii.
În comunism, politica putea fi doar una și textele urmau „linia“ partidului unic, aceasta fiind foarte șerpuită. O piesă considerată bună și de curaj a fost Puterea și adevărul, de Titus Popovici, care era o adaptare teatrală a scenariului de film al aceluiași. Personajele erau „cu cheie“, susținînd teza că Gheorghiu-Dej (în piesă secretarul de partid Stoian) determină uciderea (în film doar pedepsirea, față de realitate) a lui Lucrețiu Pătrășcanu (numit, în ficțiunea lui Titus Popovici, Petrescu). În piesă apare și un securist rău, Olariu, inspirat de Alexandru Drăghici, ca și un comunist cinstit, adjunct al lui Stoian, Duma, personaj care-l reprezenta pe însuși Nicolae Ceaușescu. În film, acesta purta chiar și o șapcă precum a conducătorului și întruchipa o imagine ideală a acestuia, între altele actorul desemnat în rol, Ion Besoiu, fiind înalt și arătos, cu o dicție bună, invers decît originalul.
O serie de piese nesărate, alcătuind un ciclu de patru piese, intitulat chiar Politica, a scris un fel de activist, Theodor Mănescu. Nucleul este tot condamnarea politicii lui Dej și slăvirea pretinsei independențe față de Moscova a lui Ceaușescu. Personajul central din ultima piesă scoate din gură, în text și pe scenă, astfel de fraze, pretinse „replici de teatru“: „Partidul nostru s-a născut nu din import, ci pe solul naţional. Problema este însă dacă el mai poate fi şi o secţie a unui partid mondial, sau cam aşa ceva.“ Cam „așa ceva“ însemna politică în piesele și pe scenele comunismului românesc. În mod simbolic și eventual oportun autorul iese din scena vieții în mai 1990.
Politica este un subiect destul de mănos, dar periculos literar, pentru că autorul poate cădea lesne în tezism, clișee, șarjă și bancuri ieftine.
(Din volumul Zuliari, mireți, mangafale. Viața nesfîrșită a personajelor, în pregătire la Editura Neuma.)