Oamenii din lumea copilăriei mele vorbeau cu seninătate despre moarte. Se pregăteau din timp pentru întâlnirea cu ea, punându-și deoparte veșmintele cu care voiau să plece de pe lumea aceasta, hainele cele mai de sus, adică, pe care le îmbrăcau o singură dată în viață, în moarte, mai bine zis, în vreme ce pe cele de sus le purtau de câteva ori pe an.
Parcă o văd pe bunica poftindu-le pe femeile de vârsta ei, care-i treceau pragul, în odaia de la drum, ca să le arate țoalele sale de ducă.
Din cauza lor, a acestor țoale, nu intram niciodată singur în odaia aceea. Mi-era frică de ele, cu toate că nu puteau să-mi facă nimic, în afară de faptul că mă făceau să mă gândesc la despărțirea de bunica, știind bine că, după ea, venea la rând mama, iar apoi eu.
Mi-era cu neputință să înțeleg cum aveam să mă despart eu de mine însumi. Nu înțeleg nici acum, când mă apropii de vârsta la care oamenii de la mine din sat începeau să se pregătească pentru asta. Deși citiseră puține cărți, sau nu citiseră deloc, ei știau să nu le fie frică. Până la urmă ce se întâmpla? Plecau de acasă nițel mai încolo, la marginea satului. Intrau, cum s-ar zice, pe mâinile veșniciei. De ce să se sperie? Se întorceau în pământul din care erau făcuți. În pământul natal. De aceea și rămâneau senini la gândul întâlnirii cu moartea.
Gândul acesta ne bântuie, pe măsură ce înaintăm în vârstă, pe toți. Ce bine ar fi ca scriitorii să se poată îngropa în cărțile pe care le scriu. O fac, dar numai în privința sufletului. Însă nici acesta în întregime, pentru că trebuie să mai rămână ceva din el și pentru înălțarea la cer, în speranța că există cu adevărat o astfel de înălțare. Eu, unul, cred cu disperare în ea. Așa cum cred și în nevoia de a ni se întoarce trupul în pământul din care am fost zămisliți. Nu e o temă veselă. E ca și cum, în odaia de la drum din casa bunicilor așteaptă frumos împăturite pe pat hainele mele de moarte. Și, n-am încotro, trebuie să trec zilnic să le văd, ba chiar să le mângâi cu palma, așa cum o vedeam pe mama făcând, vrând parcă să-i facă hoaștei în sâc cu linia vieții și linia dragostei, ba chiar cu linia orizontului, care începea uneori din palma ei.
Aducându-mi aminte că mă despart numai doi ani de vârsta la care s-a despărțit mama de lume, la începutul acestei veri, m-am gândit c-ar fi timpul să încep să caut locul unde voi dobândi nițica veșnicie ce mi se cuvine.
Poate că alături de părinții mei mi-ar fi cel mai bine! Înfricoșat însă, nu atât de pustiul morții, cât de cel al satului în care m-am născut, am zis să-mi mut căutarea într-unul din cimitirele Alexandriei, unde mi-am petrecut anii de liceu, mai cu seamă că tocmai mă invitase primarul de aici să mă întrebe dacă aș fi de acord să primesc titlul de cetățean de onoare al orașului.
N-am spus nimănui din familie ce vreau să fac. Cum îl cunoșteam pe mai marele cimitirelor din oraș încă de când era copil, l-am rugat să-mi țină de urât, de urâtul fără egal al unei astfel de căutări.
Am umblat mai bine de un ceas printre morminte necunoscute.
Cu cine să-mi aleg să fiu vecin?
Pe cine am în orașul acesta care mă știe?
Anii mei de liceu! Poate c-am venit aici cu nădejdea că vor trece ei pe la mine, din când în când.
Și, exact când trebuia să mă bucur, mi s-a făcut frică. Și mi s-a făcut frig, deși era miezul unei zile de vară. Și mi s-a făcut rușine de cel ce mă însoțea. Nici nu știu cum am fugit de acolo. Încă mai am de trăit, mi-am zis. Dacă are nevoie de mine, o să știe veșnicia când să mă caute. De ce să-mi urâțesc viața, căutând-o eu pe ea?
Celor de acasă încă nu le-am povestit. N-am avut destul curaj.