Întrebarea din titlu reprezintă punctul de pornire al unei foarte interesante anchete întreprinse de mai mulți jurnaliști francezi și publicate în „L´Obs“ din 7-13 iulie 2022, la care au răspuns cititori de vârsta a treia ai revistei. „În realitate, noi am avut o ipoteză de lucru“, scrie Xavier de la Porte, autorul comentariului care rezumă opiniile cititorilor: „dacă romanele au o funcție, ea este aceea de a ne face să experimentăm diferite forme de viață. Iar dacă această funcție este necesară atât timp cât existențele sunt modelabile, ea devine, odată cu vârsta, când viețile noastre sunt bine așezate, mult mai atașată de contingent“. De la Porte recunoaște, totodată, că autorii anchetei s-au bucurat de a le fi fost confirmată ipoteza de către marea parte a respondenților, mai cu seamă în condițiile în care nu există date obiective (statistice) care s-o valideze. Problema este alta, și anume funcția pe care o atribuim lecturii. În cazul de față: „experimentarea unor forme de viață“. Este evident că formularea îl are în vedere pe cititorul obișnuit, și nu pe literat sau pe criticul literar, lucru de înțeles dat fiind cui se adresează ancheta, iar lectura cititorului obișnuit nu e, propriu-vorbind, literară, lipsindu-i criteriul estetic. Am citat într-un editorial mai vechi părerile lui Kundera despre rostul fundamental al literaturii, care este altul decât acela de a ne pune în contact cu o multiplicitate de vieți, infinit mai variate și mai bogate decât a noastră, și, cu atât mai puțin, de a ne face să ne închipuim că le putem trăi pe cont propriu. Să rămânem totuși la ce și-a propus ancheta, fiindcă vom afla lucruri interesante.
E oare adevărat că, pe măsură ce înaintează în vârstă, cititorul obișnuit preferă romanelor, operelor de ficțiune, în general, biografiile, jurnalele intime, cărțile de istorie și, eventual, romanele istorice, documentele sau eseurile pe teme științifice? Și dacă da, motivul, invocat de cei mai mulți scriitori participanți la anchetă, să fie acela al scăderii, odată cu vârsta, a interesului pentru alte forme de viață? Mi se pare o explicație suficient de bună. Unul din respondenți are o idee cu bătaie și mai lungă: el vorbește despre lectura de la bătrânețe ca despre o „lectură utilă“. Acest pragmatism s-ar putea să ne ajute să înțelegem un fenomen destul de curios, și anume de ce, de la o vreme, romanul pare căzut nu doar în dizgrația cititorilor de vârsta a treia, dar în dizgrația celei mai tinere generații. Se pare că tinerii de azi citesc chiar mai puține romane decât vârstnicii. Și nu doar romane ale autorilor contemporani, ci și romane clasice, a căror relectură continuă să-i încânte pe vârstnici. Așadar, nu de o vârstă a indivizilor se cade să vorbim, ci de una a umanității, în general. Discuția trebuie, în acest caz, extinsă. Mai ales că nu doar romanul pare să aparțină tot mai mult unei vârste a umanității aflate spre apus, ci și literatura, în general, mai ales dacă ne gândim că lectura nu mai este decât în ochii criticilor literari sau, tot mai rar, a dascălilor de literatură, obiect de delectare estetică, dincolo de bine și de rău, de adevăr sau de imaginație. Cu alte cuvinte, utilă fără plăcere.
Să nu tragem totuși concluzii definitive. Avem un contraargument puternic la îndemână: faptul, bunăoară, că poezia nu-i mai vorbește de multă vreme marelui public, indiferent de generație, nici pe departe cât îi vorbește (totuși!) romanul, nu înseamnă că genul poetic a dispărut sau s-a metamorfozat în texte pentru muzica zisă, pe drept sau pe nedrept, ușoară, fie ele datorate lui Bob Dylan sau lui Leonard Cohen. Deși nevoia de poezie a omului nu mai este aceea de altădată, ea există pentru unii dintre noi și va exista și pentru unii care vin după noi.
Ancheta din hebdomadarul francez nu ia aproape deloc în considerare faptul că, incontestabil, contextul actual diferă radical de acela din trecut. Cultura clasică umanistă a fost înlocuită cu o cultură științifică. Din cele trei generații contemporane, primele două sunt, probabil, și cele din urmă capabile să-și amintească nume de scriitori, titluri de cărți de poezie sau de romane sau să reproducă citate care nouă, cei dinainte, ne vin spontan pe limbă. Referințele literare nu se mai regăsesc în limbajul cotidian al omului obișnuit. Știința e considerată astăzi drept singurul domeniu, așa zicând, de utilitate publică. Literatura a pierdut demult această utilitate. Școala însăși creează premisele acestei modificări de paradigmă intelectuală. La noi, cu siguranță. (Nu m-aș grăbi să generalizez, chiar dacă am citit cartea lui Alan Bloom despre universitatea americană. Experiența fiicei mele, care a făcut școala în Franța și primii ani de studenție în Germania, îmi impune o anumită rezervă: numărul de scriitori francezi, germani sau englezi pe care i-a studiat la orele respective este considerabil. Bibliografia critică i-am pus-o eu în mână, și nu e vorba despre penibilele culegeri de texte de la noi, ci despre cărți serioase, care m-au interesat și pe mine.) În aceste condiții, găsesc că relativa panică de care sunt cuprinși la sfârșit autorii anchetei din „L´Obs“ este neîntemeiată. Literatura, lectura de romane sau de poezie, n-au luat sfârșit odată cu lumea de ieri, nu se sfârșesc nici cu cea de astăzi și nu se vor sfârși nici cu cea de mâine. Puteți avea încredere în cititorul de cursă lungă care sunt.