Răspundem cititorilor
Dl. Mihai Merticaru, căruia i-am răspuns și într-un număr anterior al R.l., mi-a expediat, e cuvântul d-sale, „o bombă nucleară“, constând într-o lungă listă de greșeli de gramatică și de ortografie culese din cărțile și din articolele mele. Chiar dacă, fie și metaforică, amenințarea cu bomba cu pricina mi se pare nelalocul ei într-un dialog civilizat (cum ar fi să-l compar, la rândul meu, pe dl M.M. cu sinistrul Medvedev, cel căruia îi iese din gură, cam o dată pe săptămână, câte o amenințare cu bomba nucleară, și nu la figurat, ci la propriu?), trebuie să recunosc că greșelile îmi aparțin într-o anumită măsură. E adevărat și că multe sunt greșeli de tipar. De pildă, virgule puse aiurea. Sau dezacorduri. Niciunele nu-mi stau în fire. Norocul meu este că dl M.M. n-a răsfoit Istoria critică, a cărei primă ediție e un veritabil furnicar de greșeli de tipar, ca și cum corectura ar fi fost făcută de un poet. Sunt și greșeli pe care nu mi le explic nici eu. În unele cazuri, încalc intenționat norma. Mi se pare firesc să scriu nici un sau nici o și nu niciun sau nicio, cum recomandă DOOM. Prefer dar în loc de ci, deși când e o negație la mijloc conjuncția recomandată este a doua, mi se pare exact din motivul invocat de corespondent: ci marchează, în unele situații, prea puternic opoziția. La R.l., mă pun pe calea cea bună doamnele de la corectură. În cărți, greșelile sunt deseori lăsate la voia domnului-autor (nu a Domnului!). Una peste alta, dl. M.M. are dreptate. În privința greșelilor, desigur, nu a bombei. Pe cele semnalate de d-sa nu le mai pot corecta și, din păcate, nici nu pot să-i garantez că nu vor exista altele în viitor. Le regret pe toate, chiar și pe cele pe care nu mi le asum. În ce privește poeziile pe care dl M.M. le atașează de bomba nucleară, ele vor apărea într-un număr viitor al R.l. Cu focoasele scoase! (N.M.)
Riscurile diversității
Diversitatea nu este doar un concept la modă în limbajul instituțiilor internaționale din zilele noastre, ci, în anumite împrejurări, poate deveni o capcană ideologică. În esență, este vorba de a accepta faptul că nicio cultură din lume nu poate pretinde că este universală. Ceea ce este firesc. Multă vreme, eurocentrismul a părut o idee de necontestat. Mai cu seamă pentru că primii interesați de cultura de pe alte continente au fost europenii. Civilizația africană sau aceea americană au fost descoperite și studiate de europeni. Cei dintâi străini care au călcat pe pământ japonez au fost portughezi. India nu exista pe nicio hartă înainte de Columb. Nici America înainte de Vespucci. Rareori lucrurile au stat invers. De exemplu, când arabii au conservat și au transmis europenilor importantul tezur al Antichității greco-romane, pe care creștinismul timpuriu îl pusese la index sau îl distrusese. Ceea ce nu înseamnă că aceste civilizații n-au existat înainte de a fi descoperite de europeni. Nici că unele dintre aceste lumi considerate noi nu-și aveau valorile, credințele, tradițiile și cutumele proprii chiar mai vechi decât acelea de pe bătrânul continent. Descoperirea acestor civilizații s-a confundat până târziu cu o cucerire războinică sau religioasă. Abia spre mijlocul secolului XX, ele au început a fi recunoscute și respectate. Chiar așa stând lucrurile, eurocentrismul nu mai e considerat astăzi o idee valabilă.
Aici apare însă un paradox: odată cu garantarea drepturilor, nu li s-au impus decât în mică măsură acestor civilizații străvechi și responsabilitățile care decurgeau din ele. Orice drept implică responsabilități, cu alte cuvinte, asumarea unor obligații. Dacă penalizăm, pe bună dreptate, discriminarea, nu trebuie să uităm că există și o discriminare inversă, care pare unora firească. Și dacă tot am pornit de la ea, diversitatea poate conduce la situația ciudată în care o comunitate sau un stat să beneficieze de toate drepturile, dar să nu vrea să renunțe la niciuna din vechile ei valori sau cutume chiar dacă nu corespund lumii moderne.
Un exemplu îngrozitor ni-l oferă astăzi talibanii din Afganistan, care interzic femeilor școlarizarea, dreptul la muncă și apariția în public. Legea lor, numită charia, este una medievală. Frații musulmani din Egipt impun fidelilor lor, și din păcate nu numai lor, să trăiască la fel ca pe vremea Profetului. Tapajul care se face pe tema diversității în ultimul timp impune statelor civilizate o opțiune dificilă, și anume să tolereze și, în același timp, să refuze aplicarea unor legi care, în concepția modernă, nu pot fi considerate altfel decât barbare. Cum poți accepta, între atâtea altele, cutuma talibanilor de a le fi impusă fetelor încă pubere obligația de a se mărita, vândute pe bani unui bărbat ales de părinți? Sau cum poate tolera Franța bigamia, care pentru imigranții arabi este o regulă? Legea este una pentru toți, așa că se înțelege cu greu cum pot fi îngăduite și totodată repudiate asemenea practici. Dacă toate acestea se petrec în numele ideii de diversitate a valorilor, pe mine să nu contați. N-am de gând să-mi prind mintea într-o asemenea capcană. (N.M.)
Mens sana in corpore sano
Există nu numai cuvinte uitate, ci și proverbe uitate. E cazul dictonului latin din titlu, de care nu-mi amintesc să fi fost citat de cineva în ultima vreme. Sunt foarte puțini astăzi cei care știu că dictonul cu pricina a fost pus la index în primul deceniu de comunism dintr-un motiv curent în epocă: dictonul fusese adoptat la sfârșitul anilor 1930 și la începutul anilor 1940 de legionari. Ulterior, conotația politică n-a mai fost resimțită ca atare și dictonul a revenit în circulație. Cum se face că după 1989 a fost uitat din nou? Mi-am pus întrebarea stimulat fiind de o emisiune de la B1 în care Elisabeta Lipă, legendara campioană olimpică, fost ministru al Sportului și actualmente președinta Federației de Canotaj, și-a prezentat programele pe care le-a inițiat când a condus ministerul și care, conform obiceiului românesc, au fost lăsate baltă după plecarea ei. Unul dintre ele s-a numit Sportul în mișcare și a constat în facilitarea prezenței în școli a unor mari sportivi ieșiți din activitate, care să le vorbească elevilor despre performanțele lor și despre munca și sacrificiile care au stat la baza acestora. Recurgând la fotografii sau la filme din anii lor de glorie. Un lucru simplu, care ar fi constituit, cu siguranță, un imbold pentru copii, nu neapărat de a practica, la rândul lor, un sport sau altul, dar de a-i determina să înțeleagă că există o etică a oricărei meserii bine făcute și o valoare simbolică pentru fiecare națiune a marilor performanțe. Elisabeta Lipă a mai spus și că practicarea din copilărie a unui sport reprezintă o alternativă sănătoasă, în sens propriu, la modul (în general, nerecomandabil!) în care cei mai mulți copii din zilele noastre își petrec timpul liber. Cu atât mai mult cu cât din majoritatea școlilor lipsesc terenurile de orice fel, bazinele de înot, sălile de atletism și restul. Elisabeta Lipă n-a rostit dictonul latin de la care am pornit, care însă mi-a venit mie pe limbă, ascultând-o. Nu e de mirare de ce: înlocuiți în programul Elisabetei Lipă vocabularul referitor la sport cu unul referitor la cultură (și, nu în ultimul rând, la lectura literară) și veți constata că totul se potrivește de minune. Minte sănătoasă într-un corp sănătos: de o parte, cartea, de cealaltă, corpul. Sănătatea copiilor noștri ține de amândouă. E deopotrivă de iresponsabil din partea „pedagogilor de școală nouă“, cum i-am numit cu altă ocazie, să nu dea importanța cuvenită acestui vechi adevăr al strămoșilor noștri. Să fi uitat că de la Râm ne tragem? (N.M.)
Toxine pentru creier
Vara, căldura și o anumită stare de vacanță fac oamenii mai indulgenți și mai permeabili la prostii. Poate de aceea, vara se impune câte un cântec. Repetat cu o obstinație vecină cu demența, șlagărul verii fezandează creierele încinse, care ajung să-l accepte și chiar să-l fredoneze. A fost, în copilăria mea, Una paloma blanca (George Backer, 1975). A urmat bancul cu copilul pierdut pe plajă care nu își știa părinții, hotelul unde locuiau, orașul de unde veneau, dar cunoștea perfect melodia The Rivers of Babylon (versiunea Boney M, 1978). Această transpunere în ritmuri jamaicane a Psalmului 137 se difuza cu furie chiar în ateea noastră republică socialistă! Anul acesta – triumful originalității – hitul verii nu mai e un cântec în sine, ci o reclamă cântată! Zi de zi, chiar oră de oră, din boxele date la maximum, pe orice post radio, răsună un refren utilitar, cântat și de copii în jocurile infantile de pe plajă: Sano-hepatic Colesterol! Sano-hepatic Colesterol! Numai înotând departe, în larg, pacientul se poate sustrage îndemnului de a avea grijă de ficatul și arterele sale, în ritmul săltăreț al reclamei. Apare un paradox: un produs destinat detoxifierii organismului ajunge să fie toxic, poluant pentru urechi, creier și suflet, dătător de furia ce ridică paroxistic tensiunea arterială! (H.G.)