Alexandru Teodorescu s-a născut în 1941, în București, și a studiat la Liceul „Matei Basarab“. În 1958, în ultima clasă de liceu, intră în organizația anticomunistă Frontul Eliberării Naționale, înființată de unul dintre colegii săi. Organizația a avut 13 membri și a funcționat până în mai 1959, când au fost cu toții arestați, minori fiind, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. În două articole apărute în „Scânteia tineretului“ (1959 și 1960), membrii organizației sunt numiți „bandiți contrarevoluționari“. Elevii au primit condamnări între 5 și 23 de ani de muncă silnică. În aprilie 1964 li s-au comutat pedepsele și au fost eliberați. După eliberare, Alexandru Teodorescu lucrează ca salahor pentru a putea absolvi liceul la fără frecvență. Studiază engleza la Universitatea din București, limbă pe care o va preda la Liceul „Matei Basarab“ și la Liceul „C.A. Rosetti“. În 1977, se stabilește în Germania. Studiază franceza la „J.W. Goethe“ Universität. Predă engleza și franceza, până în 2003, la Liceul Catolic Bischof-Neumann-Schule din Königstein im Taunus. Din 2004, studiază Istoria Artei la „J.W. Goethe“ Universität, unde actualmente este doctorand. (Editura Cartea Românească).
Celula de minori și Tenebre și lumini (ambele titluri, publicate de curând la Editura Cartea Românească) – volume de memorii despre arestul în temnițele comuniste ale lui Alexandru Teodorescu stau la baza acestui dialog exclusiv pentru România literară.
Cristian Pătrășconiu: Cum era o celulă de minori în arestul comunist?
Alexandru Teodorescu: O cameră care, după aprecierea mea de atunci, avea cel mult 10 metri lungime. Când am vizitat Jilava, am constatat că, de fapt, celula avea vreo 13 m. Dar era o cameră fără fereastră – un fapt care m-a obsedat toată viața.
De ce ați ajuns acolo?
A fost o perioadă foarte grea. Anii 1950. Anii unor transformări prezentate drept anii marilor transformări. Pentru noi, cei cu origine mic-burgheză (aveam „dosar social“), fuseseră rezervate 25% din locuri la facultate; restul, pentru cei cu „origine socială sănătoasă“. Aceasta ne-a revoltat. Eu eram băiat de preot – al spitalului de la Colțea. Sora mea fusese deja printre victimele acestor prevederi – încerca de 2 ani să intre la Medicină și de fiecare dată pica din cauza acestui dosar social.
Și ați ajuns în „celula de minori“ pentru că…
Eram toți minori la data când am fost arestați – și toți am devenit majori la Jilava. Așadar, am făcut majoratul la Jilava!
Ce era Frontul Eliberării Naționale?
Un fel de organizație de tineret. Am avut un statut, ședințe, cotizații, am pus manifeste mai întâi în oraș; pe urmă, am făcut greșeala să punem în liceu. La „Matei Basarab“. Șeful organizației era convins că toți elevii vor participa la acțiunea noastră; a fost exact invers. Elevii din clasa a 10-a l-au văzut – noi, trebuie să spun, eram în clasa a 10-a, ultimul an –, au luat manifeste și le-au dus la director. Dar, imediat,nu s-a produs nicio arestare, deși, sigur, șeful acțiunilor fusese identificat. Lipsa noastră de experiență ne-a făcut să continuăm; de fapt, eram urmăriți foarte atent. Pe 14 mai 1959, am fost arestați; cu două săptămâni înainte de examenul de maturitate (cum i se spunea pe atunci Bacalaureatului).
Ce „unelteați“ și ce manifeste împrăștiați?
Primul manifest a fost împotriva Uniunii Sovietice. Scriam că erau imperialiști, că au ucis tineri maghiari. Al doilea (pus în liceu chiar în ziua când se comemorau 2 ani de la Revoluția din Ungaria): scriam că sovieticii sunt criminali și imperialiști. Le scriam de mână. Inițial a scris un membru al organizației, care nu era elev. Dar, pentru că nu erau prea multe, am scris și noi, repede. Asta ne-a expus total. Ne-au lăsat un timp în pace, până în 14 mai 1959; aveam mediile încheiate când ne-au arestat, am fost declarați repetenți și ridicați. După decenii, am vrut să îmi văd fișa matricolă; nu există niciun act, școala nu mai are nimic, e ca și cum am fi fost șterși din istoria liceului. În 1959, liceul Matei Basarab aniversa 100 de ani de la înființare; în monografia liceului, niciun cuvânt despre promoția mea.
Totuși: cum de vă adunaserăți așa? Erau anii 1950, ani foarte complicați, cu multă teroare, multă supraveghere…
Era și fronda adolescentului, și temperamentul nostru – noi ne și manifestam în clasă și în școală, spuneam pe șleau ce gândeam. Două treimi dintre noi eram premianți, înțelegeam ce se întâmplă, înțelegeam ce înseamnă persecuția; și atunci, această situație ne-a determinat să acționăm. Categorie, vârsta ne-a făcut să ne aruncăm cu capul înainte în ceva pentru care noi nu aveam nici cea mai mică pregătire, decât acest optimism al tinereții.
Să spunem, așa, și ca un act de mică dreptate: nu e un act singular în România; au fost aproximativ 2.000 de deținuți din rândul elevilor…
Exact. Și alte țări din lagărul socialist au fost mii de elevi în situații similare.
Ați intrat în închisoare ca „băiatul mamei“…
Da, așa era. Însă, aveam această educație creștină și, în momentul când am fost arestat, primul gând care mi-a venit a fost să nu fac rău nimănui. A devenit o regulă de aur pentru mine aceasta – în timpul anchetei, am evitat să întrebuințez nume. Însă, autoritățile au găsit la șeful nostru toate documentele; numele noastre, cotizațiile, totul.
Vă amintiți primele ore…
Foarte clar, da. Îmi aduc aminte fiecare pas. Arestat în fața Bisericii Sf. Gheorghe, la doi pași de casa unde stăteam. Imediat mi-au pus ochelarii negri de metal, „capul jos“ – și totuși, printr-o parte, am mai apucat să o văd pe mama, la balcon. Ieșisem să cumpăr ziarul „Sportul“ și, când am băgat mâna în buzunar să scot banii, am fost apucat de brațe de doi oameni și un al treilea mi-a verificat identitatea. Abia atunci am conștientizat că lângă mine era o „Pobeda“ neagră; imediat am fost aruncat în mașină, în spate, și am plecat. Cursa a fost destul de lungă, am avut impresia că tot ocoleau ceva; am ajuns la Miliția Capitalei, etaj 6. Știu asta – ni s-a atras atenția să nu încercăm să sărim de pe geam, pentru că e etajul al șaselea. Au început în stilul lor: au venit doi și fără niciun motiv au început să dea în mine. Același lucru l-au pățit toți. Ancheta la ei însemna bătaie. Apoi a apărut „ofițerul bun“, care încerca să ne convingă cu vorba bună. Ne-au pus să scriem o declarație. Asta a fost, de fapt, singura declarație scrisă de mână de noi. Restul: puteai să spui ce vrei, ei reformulau totul și le băteau la mașină și te obligau să le iscălești. Pe masa anchetatorului era bastonul de bătut, un pistol, așa, pentru intimidare; noi eram la o măsuță și la un scaun fixate în podea. Anchetatorul amenința și pălmuia, nu mai mult; într-o noapte însă, am fost luat pe sus și a apărut maiorul (cum i se spunea pe atunci) Gheorghe Enoiu.
Acel animal nenorocit, sub-om, nu om…
A apărut, s-a repezit la mine (însă, după aproape două luni, eram oarecum obișnuit cu bătaia)… Dar, ce m-a îngrozit a fost faptul că întrebarea era: cum l-am omorât pe milițian? Era o întrebare foarte amenințătoare, chiar dacă, firește, nu omorâsem pe nimeni. Ulterior aveam să aflu că era ceva la mijloc: exista un lot, Logoșanu – cu un milițiam omorât – și noi eram în același cartier.
Așadar, mai 1959 – momentul arestului…
Da, pe 14. Intervalul anchetării: exact 100 de zile; la Uranus. Pe 21 august, procesul; sentința – pe 25. Cei din lotul meu am primit pedepse între 15 și 23 de ani de închisoare. Eu am primit 15 ani. În 26 august ne-au dus la Jilava; acolo a fost celula de minori. Am rămas acolo până în jurul datei de 20 mai, anul următor, 1960. Apoi, pe cei până în 45 de ani, ne-au luat și ne-au dus la muncă. Lotul nostru a intrat integral la muncă. Am fost o vreme în lagărul de la Luciu Giurgeni; acolo era comandantul care ne-a întâmpinat cu aceste vorbe – bă, bandiților, nu ați venit aici să vă odihniți, ați venit aici să muriți! După 2 luni ne-au luat și ne-au dus, la câteva sute de metri distanță, pe un bac; am stat acolo aproximativ până prin octombrie 1960. Mai apoi: lagărul Grădina, unde 6 dintre noi am rămas acolo. Până pe 15 aprilie 1964, când am fost eliberați.
Dar prima zi în celula de minori?
Ne-au luat și ne-au dus în camera mare de la Jilava; eram cel puțin 100 de deținuți. Inițial am fost duși în camera 18 – aceasta este celebră! Am stat vreo 3 săptămâni acolo; prima noapte acolo am crezut că sunt la un balamuc. Ne-au dus în camera 18 pe la 11 noaptea, i-au sculat pe toți, ca să ne facă loc, eram 3 într-un pat. Eram la nivelul 3, în același pat cu un deținut care era la perete, al doilea la mijloc – acesta era paralizat, bătut până la paralizie și suit acolo. Culmea e că am reușit să adorm; partea mea de pat nu cred că era mai mare de 20 de cm. Apoi am ajuns în camera mare, după 3 săptămâni; aveam patul meu. Apoi am intrat în rutina închisorii. În celula de minori nu am stat decât, cred, 3-4 săptămâni; dar, când am ajuns să scriu despre aceasta, mi-am dat seama că trebuie să scriu mai ales pentru tineri. Din acest motiv, e capitolul cel mai mare din carte. Acolo am înțeles că noi înșine ne putem organiza viața, acolo am început să povestim. Am început să am insomnii, să profit de ele. În primul rând: am refuzat să mă gândesc la lumea de afară, ca să pot supraviețui. Simțeam că înnebunesc dacă mă gândesc. A fost un mecanism de autoprotecție. Mi-am zis: acesta este prezentul meu, în el trebuie să îmi găsesc salvarea.
Care era programul unei zile obișnuite în celula de minori?
Scularea, la ora 5 dimineața; culcarea, la ora 10 seara. Până la 6, trebuia să ne spălăm. Acum Jilava arată cu totul altfel decât în vremea noastră. Când eram noi, în anii 1950, nu exista wc în cameră; aveam niște hârdaie. Toate trei hârdaie erau puse împreună: pentru urină, pentru fecale și pentru băut apă. La 100 de oameni, vă puteți imagina ce era. Cea mai mare pedeapsă primită de mine a fost când m-au dus la izolare completă, la neagra. Baia avea loc o dată pe lună – 5 minute pentru o grupă de 40 de oameni. Am avut ideea să împrumut o manta de la un deținut; asta, ca să câștig timp, să nu mai trebuiască să mă îmbrac în zeghe. Era apă clocotită, pur și simplu clocotită. Era iarna. Ghinionul a fost că oamenii ieșeau uzi; ieșind uzi, s-a făcut o pojghiță de gheață, așa încât, când am ieșit, am alunecat și atunci au văzut că nu am zeghea, ci mantaua. Așa am ajuns la neagra. Gol-pușcă acolo, pe un frig cumplit. O pedeapsă cumplită. Nu m-am îmbolnăvit însă atunci. Am fost bolnav o singură dată, în al patrulea an. Revin la programul unei zile: la 6, micul dejun – o cană de lichid, un surogat de cafea și plină de bromură. Nu prea beam asta, era un gust oribil. Mai era și o bucată de turtoi – mălai făcut în cuptor. La prânz, pe la 12-13. Până atunci: în celula mare am avut șansa de a fi coleg cu foarte mulți intelectuali interbelici; ei organizau conferințe, predau limbi străine. Studiam adesea, asta făceam. Îți imaginai că ești la facultate. Eu chiar îmi spuneam: am curs, am seminar. Așa am făcut în toți cei 5 ani, ajungând până la urmă să nu îi mai percep ca fiind în zeghe, ci ca și cum ar fi la un curs, la facultate. La fel, după prânz: continuam „studiile“. Bineînțeles însă că eram supravegheați; cum ne vedeau în grup, eram pedepsiți, trebuia să stăm ore întregi în picioare și nu aveam voie să mai scoatem un cuvânt. Pedepsele erau colective; pentru un grup prins că încalcă regulamentul, era pedepsită toată celula. Din această cauză, eram mai mereu în picioare, nu aveam voie să ne întindem pe pat. Dacă gardienii te vedeau că ai făcut semnul crucii, trei zile carceră; dacă te prindeau că înveți psalmi, puteai lua și mai multe zile de carceră. La carceră: o zi aveai masă normală, iar două zile, doar apă și pâine. Mereu încercam să învăț câte ceva; eram îngrozit de situația în care ne găseam, fără examen de capacitate, fără viitor.
Ați avut acolo sentimentul că viața vi s-a frânt?
Cum să nu? Când am fost arestat, am simțit că eram ca și cum aș fi murit. Fără familie, smuls de acasă, fără prieteni. Am văzut mai apoi că Soljenițîn recomanda aceasta: să te consideri ca și cum ai fi mort. În realitate, e o reacție spontană; parcă așa îți spune corpul tău. Când am stat de vorbă cu colegii și ne-am adus aminte de arestare, toți au zis același lucru: un vid imens și această senzație – că ești mort.
Unde a fost cel mai dur?
Peste tot era dur. După 2 ani de închisoare de muncă în lagăr, am câștigat experiență și eram în stare să ne protejăm cu mintea. În primii 2 ani însă, noi, cei tineri, eram pedepsiți aproape în permanență. Dar asta nu înseamnă că gardienii aveau vreo reținere să îi pedepsească pe cei în vârstă. Țin minte: când profesorul meu de acolo a fost pălmuit de un gardian de 20 de ani; atunci a fost încă un moment când lumea mea s-a prăbușit.
Spuneați despre insomnii mai înainte. V-au ajutat acestea cumva?
Interesant: la început, adormeam imediat cum puneam capul pe pernă. Însă la 12 fix, mă sculam. Aveam un timp de 5 ore pentru mine și atunci îmi recapitulam, analizam ce mi s-a întâmplat, îmi ordonam viața într-un fel. La un moment dat, mi-a venit ideea să îmi prezint totul ca un short story¸ ca o mică poveste. Mi le tot spuneam, în ideea de a ține minte cât mai multe detalii. Când am scris carte – Celula de minori – am avut tot timpul în mintea cartea lui Salinger, De veghe în lanul de secară. Acolo, la el era adolescentul în societatea de consum, la mine este adolescentul în comunism; Salinger se plânge de Hollywood și de mașina de fabricat fantasme, iar la noi era clar că trăiam într-o minciună imensă și am rămas cu dorința asta de a căuta, în permanență, adevărul.
Ce însemna, din ceea ce ați cunoscut dumneavoastră, să fi torturat? Mai am o întrebare pe lângă aceasta – e o temă delicată, dar aș vrea să o înfruntăm…
Durerea nu a jucat rolul cel mai important. Am fost lovit înainte de a intra în camera de tortură și când am făcut primul pas înăuntru, am reușit să văd toată panoplia aia cu sculele de schingiuit și trei ofițeri, îmbrăcați în uniformă, și, în clipa următoare, m-am pomenit la pământ. Unul dintre torționari era masiv de tot; am aflat ulterior că îl chema Fane Brânzaru și era fost campion la Clubul Dinamo la lupte sau la ceva asemănător; nu avea gât deloc, umerii parcă îi începeau de la cap, era o namilă de om. Celălalt era scund, dar cu păr pe el peste tot, cu atavism. Bineînțeles că numai prezența lor în sine era înfiorătoare. Apoi, unul dintre ofițeri m-a pus să îmi fac mâinile pumn, să îmi țin bărbia sus și să mă uit la el; am bănuit că e doctor. La urmă a venit Enoiu, îmbrăcat tot în uniformă. Câteva minute în urmă, era în cămașă și pantaloni; apoi, venise în uniformă. Și mi-am dat seama: dădeau torturii impresia de ceva oficial, instituțional. Eu am avut o reacție care i-a surprins și nu îmi dau seama de unde mi-a venit să spun așa: săriți, americani! Veniți! Strigătul meu i-a făcut pe bătăuși să se oprească pentru un timp. Apoi, Enoiu a spus: „încă 25“. Ăsta este ultimul lucru de care îmi aduc aminte; nu am redevenit cât de cât conștient decât în momentul când mă băgau în celulă. Când am fost torturat, mi-au dat jos pantalonii și au pus un cearșaf peste mine – ca să nu lase urme. Aceasta, tortura aceasta prelungită s-a întâmplat o singură dată.
În arest, ați trecut pe lângă moarte. Ați avut acolo conștiința acestui fapt teribil?
Da. Însă niciodată nu m-am gândit la sinucidere. Dar, da, m-am gândit de la bun început că pot să mor; mi-am dat seama că în orice clipă puteau să îți dea cu bâta în cap. Aveau dreptul să facă orice. Iar la muncă, în lagăr, era și mai periculos, pentru că, în afară de deținuți și de soldați în termen, nu exista niciun martor – și atunci, era realmente periculos.
Visați acum despre acea perioadă? Ați avut vise cu ce a fost atunci, în arestul comunist?
Nu. Să vă spun ceva: în momentul în care am ieșit, mi-am spus: acum sunt liber. Nu m-am mai gândit, nici nu am încercat să analizez atunci, imediat. Ulterior, mi-a părut rău că nu am analizat imediat după ieșirea din arest ce a fost acolo, în cei 5 ani. Am observat într-un interviu dat de Alexandru Paleologu că, vorbind despre închisoare, surâdea, mereu surâdea, ca și cum nu ar fi fost deloc afectat. Însă el, în cartea Despre lucrurile cu adevărat importante, spune: închisoarea a fost o experiență extraordinară, care te îmbogățește. Dacă ești capabil să primești acest dar – scrie asta între paranteze. E adevărat: din arest am ieșit un altul. Am ieșit un om cu caracter, mult mai hotărât, mult mai puternic.
Dar acolo, în arest, visați noaptea?
Acolo aveam coșmaruri. Era vise încărcate. E foarte interesant: în optimismul vârstei, când auzeam un avion trecând, visul meu era au venit americanii. Însă soluții de evadare cu mintea din închisoare mai eficiente erau cele concrete. Am încercat să caut ceva frumos și concret. Și am găsit. De pildă: când eram la muncă, priveam cu bucurie o pasăre care era în zbor. Sau câte o floricică de câmp; am început să pun mâna, altfel decât o făcusem până atunci, pe plante, să le simt. În același timp, intram în mine, mă retrăgeam în mine – ca să mă apăr, ca să supraviețuiesc. Atunci mi-a venit prima oară ideea – eu dându-mi seama că mă schimb – să îl păstrez pe acel adolescent care eram și care dispărea pe măsură ce treceau lunile. Acel adolescent, mai ales cu calitățile lui. Noi aveam acolo cursuri de filozofie – sigur că auzisem de stoici. Dar, când l-am citit mai apoi pe Marcus Aurelius…
Deja puseserăți în practică exact ceea ce îndeamnă să facem Marcus Aurelius. Să intri în tine însuți sau, dimpotrivă, să practici „privirea din vârful muntelui“….
Da. La noi, atunci, stoicismul a fost o necesi tate. Pur și simplu, l-am trăit. A fost efectiv un mod de viață și un mod de salvare, totodată. Cinci ani nu am avut dorințe; nimic! Nu era decât să mă cunosc, să pot să mă stăpânesc, să accept, să înțeleg. Îmi schimbam perspectiva din care îmi priveam viața; noaptea, când scriam în minte aveam o perspectivă, în timpul zilei, o alta. Toate acestea m-au ajutat foarte mult să supraviețuiesc acolo. Când am venit acasă, mama a spus: vai, unde e băiatul mamei…
Și unde era? Unde era „băiatul mamei“?
Tot el era, dar era altul. Eram mult mai inde pendent și mai sigur pe mine. Aveam deja viziunea mea despre lume, despre viață.
Mai revin puțin la arest, la perioada arestului: ați râs vreodată acolo?
A, da. Și încă cum! Râsul era, și el, o formă de apărare, de autoapărare. Râdeam ca și cum eram oameni liberi. Într-un fel, și eram liberi: trăiam libertatea în mintea noastră. Râsul a fost o soluție de salvare. Am râs uneori mai mult decât râdeam la școală.
V-ați făcut acolo, în arest, vreun legământ, vreun jurământ?
Nu ceva măreț. Când eram acolo, mi-am dat seama că am nevoie de educație, de cultură – acestea îmi dădeau singura soluție pentru a fi liber.
Acum, privind peste umăr: vi se pare, vi s-a părut că acel timp – arestul comunist – a fost ireal, că nu e al dumneavoastră?
Nu știu, e complicat. Și e complicat mai ales din perspectiva ideii pe care am avut-o și despre care vă spuneam mai înainte: aceea de a-l proteja și cumva de a-l conserva pe tânărul, pe adolescentul care am fost. Mi-au rămas, din acest exercițiu, caracteristicile vârstei, adolescenței. Nu, nu a fost ireal ceea ce mi s-a întâmplat; și simt aceasta, cu putere, și astăzi.
Când priviți în spate, cum priviți: cu ură, cu detașare?
Nu cu ură. Am avut o educație creștină – părinții m-au învățat să iubesc, nu să urăsc. Nu am fost educat să urăsc. Și, încă o dată: nu știu cât de multă dreptate face prin aceste memorii pe care le-am scris, dar, când am scris Celula de minori – aveam 73 de ani când am început să scriu la carte –, am scris pentru tineri, pentru adolescenți.
Ați ieșit mai credincios din temnițele comuniste?
În închisoare, mult timp, nu am putut să mă rog. Nu mă mai rugasem demult. Și mi-a fost jenă. Am cunoscut însă niște călugări iezuiți, în arest și ei, care predaseră la liceul catolic din Saint Josef. Am rămas prieten cu unul dintre ei; peste timp, ne-am întâlnit în Germania, el fiind deja preot acolo.
Păstrați ceva, un obiect anume, din închisoare?
E o istorie tristă. Am primit acolo cadou o cruciuliță făcută din osul din mâncare. Și am reușit să ies cu ea din închisoare. Am pus-o într-o cutiuță de plastic. Când l-am cunoscut pe profesorul Mirahorian – am luat niște ședințe la el, pentru recâștigarea încrederii – „el mi-a dat la sfârșit o monedă din colecția lui cu chipul lui Alexandru cel Mare.
Pe dumneavoastră vă cheamă Alexandru…
Da. Mi-a dat acea monendă pe care am pus-o împreună lângă crucea din os. Când eram student, am făcut o petrecere în apartament și nu mi-am dat seama cum a dispărut acea cutiuță. Dar am fost foarte afectat de dispariția ei.
À propos: mama v-a așteptat la gară, în prima zi de după eliberare?
Da, în prima zi de libertate, mama m-a așteptat la gară. Tata era emotiv și suferea de hipertensiune. Mama i-a spus să rămână acasă și a venit ea. La Gara de Nord.
Și prima zi în libertate cum a fost?
În prima zi de după eliberare, m-am dus cu tata la biserică, în altar. Ca să îmi arate: pe altar era o poză a mea de când aveam 14 ani. Poza aceasta a stat 5 ani pe altar. La biserica de la Spitalul Colțea.
