Pusă sub un motto din Nietzsche („Cei care dansează sunt considerați nebuni de cei care nu aud muzica“), eseurile adunate de Andrea H. Hedeș sub titlul Cei care dansează (Editura Neuma, 2022) reprezintă o radiografiere personală, lucidă, a lumii noastre, în special cea culturală, o analiză amară, în cele mai multe cazuri, a unui prezent care pare să eșueze într-o mare de mediocritate. Temele abordate sunt diverse și fac parte din obsesiile unui intelectual conectat la evoluția lumii în care trăiește, cu toți porii minții și chiar ai inimii deschiși. Andrea H. Hedeș reacționează ca un seismograf la dinamica lumii noastre, la schimbările generate de fenomenele globale, atât cele tehnice cât și cele social-politice, care modifică esențial profilul omului contemporan, care se înnoiește continuu, forțat, nepregătit să înțeleagă consecințele acestor transformări profunde.
O temă care revine obsesiv, în eseurile din carte, ține de relația cultură-educație, de consecințele îndepărtării de cultură a generațiilor tinere, determinată de politicile fără orizont ale sistemului de educație din România, din acești ani, cu consecințe greu de cuantificat într-o oarecare perspectivă: „Tinerii ies din școală fără să știe cu adevărat cine sunt, cine suntem. Sunt generații care suferă de o disoluție a sentimentului apartenenței la acest popor, la această țară, la acest loc. În locul unei pepiniere de stejari, avem o pepinieră de bonsai și nu dintre cei crescuți cu rădăcinile în pământ sau nisip, ci într-o soluție surogat, care asigură ceea ce e strict necesar supraviețuirii, în manieră artificială, scutind rădăcinile de efortul căutării și ramurile de durerile creșterii. Rezultă noul om nou, care, evident, nu e cu nimic vinovat de cine este și de alegerile pe care le face, el este o victimă a sistemului și alcătuiește încă o generație (a câta?) de sacrificiu.“ (Unde ne sunt cititorii) Mai mult, analfabetismul funcțional, care este un fenomen masiv în societatea românească, sincron, totuși, cu societatea globală, pare, spune autoarea, să fi fost „scopul sistemului de învățământ public, pentru că e greu de înțeles cum educația, cultura, cunoașterea, informația înalte nu pot fi puse, prin sisteme adecvate de predare, la îndemâna a generații întregi de elevi ce constituie baza statului, poporul“. (Urzeala vremurilor) Fenomenul nu este unul izolat, autoarea aduce în discuție și situația cunoscută, a SUA, unde „generația actuală de americani este recunoscută ca fiind cea mai puțin educată și cea mai săracă, cea mai îndatorată“ din istorie. E deja un postulat faptul că doar prin cultură au evoluat și au rămas în istorie națiile, că îndepărtarea de cultură a însemnat declinul acestora. Ce se va întâmpla cu lumea noastră, e greu de anticipat, trăim o vreme care surprinde chiar și pe vizionari, tehnica generează deja tehnică, omul asistă neputincios, uimit, de pe margine. Este adus în discuție, firește, programul prezidențial numit „România educată“ care ar fi trebuit să fie „un proiect de țară“, din păcate bunele intenții s-au împotmolit în declarații sforăitoare, politicianiste, fără niciun orizont definit. Într-o „scrisoare deschisă“ adresată inițiatorilor proiectului „România educată“, Nicolae Manolescu spunea că „educația fără instruire este rodul operei comuniste de spălare a creierului. Educarea tinerilor în spiritul valorilor naționale, occidentale, democratice n-are nicio șansă în lipsa cunoașterii profunde a acestor valori“. Fanteziile ministrului Educației, din aceste zile, care transformă, între altele, examenul de bacalaureat într-o probă „de șuetă“, care șubrezesc serios sistemul de valori și valorizare a educației din „școala românească“, reprezintă o demonstrație limpede că „România educată“ este doar un slogan gol de orice conținut coerent. E, cu adevărat, ceea ce Constantin Noica numea cu năduf „aflarea în treabă la români“, cu consecințe greu de precizat, de calculat.
Istoria românilor a fost pusă „în patul procustian al vremurilor“, spune autoarea, când avem de a face cu un „act orchestrat de demitizare a reperelor acestui popor“. Evidențiază faptul că, totuși, există un model remarcabil la Cluj, acolo unde istoricii au făcut front comun, „au ales să aibă o singură voce“, care să poată disloca indiferența, ignoranța, reaua voință chiar. Mai consemnează autoarea că, la o sută de ani de la Marea Unire, un moment de re/unire simbolică și de reflectare asupra istoriei noastre, societatea românească este în „situația nesănătoasă a unui organism care își macină propriul schelet, pentru a se întoarce triumfător la verticalitatea moluștei, mai mult, în numele libertății și al mai binelui, își contestă propriul cap, fără a înțelege absurdul autoghilotinării“. (100 Reloaded)
„Lecția coronavirusului“ este o altă temă de actualitate, care a pus la grea încercare societatea globală. Dacă „virusul prostiei“ mai poate fi „aglutinat“, suportat de o existență supusă regulilor și efectelor din viața oricărei societăți (Oglindă, oglinjoară), coronavirusul devine un război planetar, care nu poate scăpa Andrei H. Hedeș, în comentariile sale foarte implicate. Dincolo de criza sanitară, bine susținută mediatic, există o mulțime de crize și drame individuale, fiecare om de pe planetă trăiește „propria pandemie“, „o contrarevoluție“ a modernității, spune autoarea. Alte eseuri vizează biblioteca, instituție și simbol, cartea ca intersecție a cititorului cu autorul, actul individual, singular al creației, dar și adaptarea la mijloacele noi de promovare a literaturii: internetul, facebook-ul, cartea pe suport electronic, cu toate consecințele faste și nefaste ale acestora în lumea noastră.
Scrise cu nerv, cu o implicare emoțională și intelectuală bine stăpânită, eseurile semnate de Andrea H. Hedeș sunt decupaje dintr-o realitate care mai mult „ne trăiește“, decât o trăim.