Petre Stoica îmi povestea, cu ani în urmă, despre un pod peste o gârlă oarecare din Banat, în legătură cu care a sosit la primăria comunei de care aparținea acesta o comunicare tocmai de la Viena. Era în timpul regimului comunist, prin 1958 parcă, așa că toată lumea s-a mirat, însă cum mai trăiau pe-acolo și știutori de nemțească nu le-a fost greu să înțeleagă mesajul. Primăria era avertizată de un organism oarecare, nu-și aducea nici el aminte care, că podul respectiv iese din garanția de 100 de ani acordată de constructor la data cutare, peste câteva luni. Podul fusese construit prin 1858, între timp trecuseră două războaie mondiale peste el și peste constructor, statul în care lucra firma de construcție a podului dispăruse, dar garanțiile se păstraseră! Mă rog, am zis noi atunci, treabă nemțească.
Tot cam pe-atunci circula un banc socialist tipic, ai cărui protagoniști erau niște ingineri constructori de drumuri și poduri din lagărul socialist, din trei state, care făcuseră facultatea, împreună, la Moscova. Cei trei erau: un neamț din RDG (Republica Democrată Germană, adică partea Germaniei ocupată de ruși), un rus din Uniunea Sovietică și un român (din RPR sau RSR). Cei trei se întâlnesc, după vreo douăzeci de ani de la absolvirea facultății, la un congres de specialitate, la Berlin (în cel de Est). Mare bucurie, fuseseră prieteni, autohtonul îi invită într-o zi pe ceilalți doi la el acasă, într-un apartament splendid, pe care ceilalți doi îl admiră în cor. Îl întreabă ce salariu are și reiese că ar fi fost cam greu ca, din salariul său de nu știu câte sute de mărci-Est, să-și construiască un asemenea apartament. Și atunci vine întrebarea: cum l-ai făcut? Acesta îi ia de după umeri pe cei doi buni camarazi de tinerețe și le arată, pe fereastră, un pod: vedeți podul ăla? Ei zic da, iar el: un camion de ciment acolo, un sac de ciment aici. Vine rândul întâlnirii de la Moscova, iarăși cu vreun congres de tip CAER (un fel de Piață Comună estică). Și din nou invitația, că așa e bancul. Dar de data asta la o datcha (o vilă în afara Moscovei, cum aveau numai privilegiații regimului sovietic). O admiră cei doi invitați și, firește, îl întreabă de salariu, care o fi fost 200 de ruble, poate ceva mai mult. Pentru a-i lămuri cum a putut, totuși, să-și construiască frumusețera aia de vilă, rusul sovietic îi ia de după umeri, tandru, și le arată pe fereastră, nu departe, un pod. Vedeți podul ăla? Sigur, răspunsul este da. Ei, spune gazda, un camion de ciment acolo, un camion aici. Și cum în toate bancurile din lume vine și finalul, iată că se ține un astfel de congres de specialitate și la București, peste doi-trei ani. Românul le face și el onorurile de gazdă într-un adevărat palat. La întrebarea despre salariu le spune și el vreo două-trei mii de lei acolo. Și la întrebarea ajutătoare: vedeți podul ăla? Cei doi se uită atenți pe fereastră, dar nu văd nimic și îl privesc întrebători. La care românul, mândru, le răspunde: păi ăsta e.
La 9 mai anul acesta, ziua de naștere și de înmormântare a lui Lucian Blaga, am fost la Lancrăm, în curtea fostei case a marelui poet. Mi-am amintit acolo poezia lui intitulată Izvorul, din care extrag primele două strofe, pentru că a treia nu are legătură cu ceea ce îmi spunea Petre Stoica despre podul său din Banat: „Împărății s-au prăbușit./Războaie mari ne-au pustiit./Numai în Lancrăm subt răzor/rămas-a firav un izvor.//Păduri s-au stins. Și rând pe rând/oameni în umbră s-au retras,/veșminte de pământ luând./Dar șipotul, el a rămas.” Nu vă voi traduce în limba terre-à-terre care se practică azi semnificația micului poem blagian. El este despre veșnicie.
Un fragment de veșnicie aveau în vedere și inginerii constructori de poduri austrieci de-acum aproape două veacuri. Construiai un pod, dar aveai grijă de viitorul lui, indiferent de câte „războaie mari” interveneau, construiai cumva la concurență cu veșnicia naturii. În paranteză fie spus, m-am abținut să-i întreb pe localnicii din Lancrăm dacă izvorul acela mai e, ca să zic așa, în vigoare sau a rămas doar în poezia marelui lor concetățean. Căci după câte s-au făcut între timp, tare mă tem că nu mai e nici urmă de el. Așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu gârla Bucureștioara, despre care aflăm din Istoria Bucurescilor de G. Ionescu-Gion, dar din care n-a mai rămas nimic.
În județul Piatra Neamț, săptămânile trecute, s-a prăbușit un pod care fusese dat în folosință în urmă cu vreo câteva luni, fiind garantat de constructor pentru mulți ani de-atunci înainte. Dar ce mai înseamnă garantat în ziua de azi!?
Morala: cică vreo doi țărani ardeleni ajung la un râu peste care s-a construit recent un pod și observă: „or făcut aiștia pod”, după care trec prin apă, cu greu. Vine un camion, o ia pe pod și se prăbușește cu pod cu tot în gârlă, iar cei doi conchid: „n-o văzut că or făcut ăiștia pod.”