Întâmplarea

Cum am văzut rândul trecut, odată ce Jean Valjean, în Mizerabilii de Victor Hugo, se hotărăște să devină onest și generos, el nu-și mai schimbă felul de a fi. Hotărârile și, deci, acțiunile lui vor respecta cele mai nobile norme, chiar dacă persoana lui va avea de suferit. Știind bine ce vrea, el vrea ce trebuie și aplică cu exactitate orice decizie luată. Fiecare din faptele lui arată cine este. Altfel spus, el este viața lui.

Uimitor, sublim, acest fel de a fi îl situează dincolo de așteptările noastre de zi cu zi. Știm noi întotdeauna ce vrem? Putem oricând pune în practică hotărârile pe care le luăm, sau mai bine zis pe care credem că le luăm? Iată un alt subiect, la fel de important, pe care literatura pare să-l înțeleagă mai bine decât oricine. Mă gândesc la un roman scris spre sfârșitul secolului 19, într-o regiune care aparținea atunci Germaniei, anume Prusia Orientală. Autorul, Theodor Fontane, provenea dintr-o familie de hughenoți, francezi protestanți plecați din țara lor și găzduiți în Prusia după ce regele Ludovic al XIV-lea interzisese cultul protestant în Franța. Farmacist în tinerețe, apoi jurnalist, vizitator și admirator al Marii Britanii, critic al militarismului prusac, Fontane începe să scrie literatură târziu, la vârsta de 57 de ani. Rezultatul: o serie de romane liniștite, înțelepte, de o tristețe dureros de blândă.

Effi Briest, cel mai cunoscut dintre ele, povestește o căsătorie nu neapărat fericită, dar nici condamnată la eșec de la bun început, între tânăra Effi de abia șaptesprezece ani și dl von Innstetten, nobil mult mai în vârstă decât ea și fost adorator al mamei ei. Effi acceptă, gata să guste bucuria unei vieți confortabile în lumea bună. Cariera lui von Innstetten în administrația publică îi instalează într-un orășel cam plicticos, unde Effi aduce pe lume un copil, o fetiță. Soțul ei, prins în datorii administrative, nu se prea ocupă de ea. Un ofițer seducător îi face curte, și fără să se gândească Effi îi cedează în secret. Nimic dramatic, nici urmă de mare pasiune, o aventură banală, trecătoare. Și totuși cei doi iubiți își scriu câteva scrisori pe care, nu se știe bine de ce, Effi le păstrează.

Dl von Innstetten, administrator excelent, e avansat într-un post în capitala imperiului, la Berlin. Effi își vede în sfârșit visul cu ochii: o existență privilegiată, fără griji, prietenii cu persoane importante. De ofițerul din provincie nici nu-și mai amintește. După un timp însă, soțul ei dă din întâmplare peste scrisorile păstrate de Effi. Le citește, ezită: e o poveste uitată, ce rost ar avea să-i mai dea importanță? Nu simte nici durere, nici gelozie, doar datoria rece, absolută, de a-și apăra onoarea. Îl provoacă la duel pe ofițer, îl ucide, o alungă pe Effi din căminul conjugal, îi interzice să-și mai vadă fiica. Părinții lui Effi rup și ei orice legătură cu ea. Doar doctorul ei și menajera care se ocupă de ea mai stau de vorbă cu Effi. Ea însăși nu protestează, își acceptă soarta, se îmbolnăvește și se va stinge curând, împăcată doar cu proprii ei părinți.

Legătura dintre Effi și viața e întâmplătoare. Se căsătorește cu un domn pe care nu-l cunoaște și nu-l va iubi, are o aventură amoroasă trecătoare, păstrează nu se știe de ce câteva scrisori compromițătoare și când nenorocirea o lovește, o primește fără să se revolte. Și tocmai pentru că Effi rămâne atât de departe de propriul ei drum, de propria ei existență al cărei rost nu-l descifrează și nu-l condamnă, citindu-i viața știm că și noi, înconjurați de contingență, neîndemânateci să-i răspundem cum ar trebui, ezităm, pășim greșit, închidem ochii, păstrăm tăcerea. Nechibzuite și nevinovate, greșelile ei ne aduc aminte cât de întâmplător poate fi ce ni se întâmplă.