Rațiunile inimii

O secvență narativă de la începutul romanului Pădurea spânzuraților este prevestitoare pentru deznodământul dramei suferite pe parcurs de protagonist, precum și pentru un posibil ceremonial de înmormântare, de care el nu va avea parte. Revenit în adăpostul subteran după execuția lui Svoboda, pe fundalul de bocet al unei doine de jale cântate de ordonanță cu rol de cor antic, „Bologa își așeză casca pe laviță, pe urmă se trânti pe pat și rămase întins, cu mâinile pe piept, cu ochii în tavanul cu grinzi negre și crăpate, pentru că gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzișurile creierului”. Ulterior, după prinderea sa, când soarta îi va fi pecetluită, își va da seama că mintea lui „nu va mai naște nici un gând, ci va fi grămăjoară de creieri morți, năpădiți de sânge închegat…”.

Pe timpul studiilor, Bologa deplângea lipsa de organizare a umanității, din care cauză aproape toată activitatea creierului omenesc se risipește aiurea. Tânărul raționalist considera că, dacă s-ar uni, într-un avânt comun, toată materia cenușie din lume, nu ar mai exista nimic necunoscut. Exprimând o astfel de părere, studentul în filosofie – care își mângâia gândul că războiul l-a smuls din mijlocul cărților, din a căror cauză rupsese contactul cu viața reală – dovedea faptul că nu citise reflecția lui Pascal privitoare la rațiunile inimii necunoscute de rațiune. După experiențele trăite, abia spre sfârșit ajunge să creadă în uniunea sufletească, în iubire, dându-și seama că ele nu pot prinde rădăcini într-o inimă ale cărei porniri sunt înfrânte de sentimentul datoriei sau al urii. Mama și Ilona îi sădiseră, pe rând, iubirea în inimă, din afecțiunea lor întruchipându-și el credința călăuzitoare.

În timp ce se îndreaptă cu trenul spre frontul românesc și, implicit, spre întâlnirea crucială cu Ilona, Bologa este chemat de gene ralul Karg în compartimentul său. Comandantul diviziei dorește să-l iscodească în privința sentimen telor suspecte pe care le-ar mai putea nutri, având în vedere faptul că îl rugase să nu-l trimită pe frontul românesc. La întrebarea „– Ei, așa-i că nu s-a prăbușit lumea fiindcă vii cu noi aici?”, locotenentul nu răspunde în sensul celor așteptate de superiorul său, dând dovadă de o cutezanță îngăduită atât de cadrul nonformal în care se poartă discuția, cât și de faptul că generalul se arată bine dispus, întrucât tocmai a fost propus pentru conferirea Ordi nului „Maria Theresia”. Apoi, el completează astfel: „Am citit undeva, excelență, zise Apostol cu glasul de adineaori, că inima omului, în primele săptămâni ale vieții embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, și că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărțindu-se de creier pentru totdeauna… Ce minunat ar fi, ex ­celență, dacă inima și creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâșie inima!”

Pentru a salva aparențele unei posibile încălcări a autorității sale față de asistența din comparti ment, generalul apreciază reflecția ca fiind foarte interesantă. Însă adaugă că, după ce l-a iertat pe Bologa o dată pentru rugămintea de a nu-l lua pe frontul românesc, pentru că îl știa conștiincios și capabil, își dă seama acum că este și încăpățânat. De fapt, el nu este încăpățânat (încăpățâ narea face referire la cap), ci este hotărît să nu mai lase creierul să ia decizii care i-ar sfâșia inima. După ce i-a sângerat trupul în urma rănilor cauzate de lupta dusă pentru inte resele unei patrii care nu este a lui, de acum înainte trebuie să aibă grijă să nu-i sângereze conștiința, care îi este irigată de la inimă.

În ultimele clipe ale vieții lui Svoboda, judecătorul său simțise, de acolo de unde stătea, „la picioarele groapei”, cum lumina arzătoare din ochii condamnatului se prelingea ca o imputare dureroasă în inima-i strânsă. Îndoielile veneau să îl sugrume, dar nu numai pentru că îi era milă de cel ce era pe punctul de a muri prin spânzurare: „Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fața condamnatului. Își auzea bătăile inimii, ca niște ciocane, și casca îi strângea țeasta ca și când i-ar fi fost mult prea strâmtă și îndesată cu sila”. Aici se află pentru el începutul remușcărilor, al încercării sentimentului de culpabilitate care îi strânge ca un clește inima. Într-un fel asemănător îi strânge capul și casca, însă mult mai aprig. Senzația aceasta ar fi definit-o și ar fi mărturisit-o ca pe o mancurtizare, dacă ar fi cunoscut cuvântul respectiv, ce acoperă ideea de supunere orbească și depersonalizantă (mai puțin aceea de îndobitocire, în cazul lui).

În noaptea primei încercări de dezertare, schijele ce l-au nimerit și parcă i-au șters din creierii rănitului toate amintirile, au vizat, sugestiv, cele două organe vitale: „Apostol primi un cuțit în piept și o lovitură în cască”. Pradă gândului de a se elibera de toate, el simte că nu mai suportă deloc casca de război, chiar cu câteva minute înainte de a fi prins în tentativa de dezertare: „Scoase casca din cap fiindcă îl strângea de n-o mai putea răbda. O luă de curelușă, cu mâna stângă, legănând-o în ritmul pașilor”. Gestul traduce dorința ca, din acel moment, ritmul pașilor să-i ghideze drumul în viață, iar nu cadența ostășească, impusă de alții și mereu defazată față de bătăile inimii sale („Niciun gând nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea întruna: «Înainte!… Înainte!…» ca un comandant care nu îngăduie nicio șovăire”). Purtase destul casca sau chipiul cu însemnele unei iluzorii patrii, iar cele patru decorații de pe uniforma împlatoșată nu lăsau să se vadă ceea ce se ascundea în pieptu-i de aramă. De altfel, decorațiile nu le mai purta și însuși generalul Karg îi imputase acest lucru.

Pe lângă decorațiile de pe piept și însemnele militare de pe chipiu, logodnicul necugetat purtase la gât medalionul Martei, care îi stătuse „într-o cămăruță deosebită a inimii”, deoarece își spusese că, „în orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei”. Nu a fost să fie izgonit în ruptul capului, ci în frântul gâtului, care împarte în mod egal distanța de la creier la inimă. Frân gerea gâtului blochează atât circulația aerului inspirat spre plămâni, cât și a sângelui oxigenat pompat de inimă spre creier. „Excelență, condamnatul a expirat” – primi generalul Karg raportul asupra constatării decesului lui Svoboda, dar, de fapt, din punct de vedere fiziologic, condamnatul nu mai putuse să inspire.

Când era vorba să meargă la datorie, Bologa își potrivea casca pe cap și își ridica gulerul ulancei, pentru a-și proteja parcă gâtul. După prinderea sa în unghiul… mort al liniilor fron ­tului, i se pare curios și neliniștitor faptul că lumea începe să se uite insistent la partea lui de corp vizată prin viitoarea pedeapsă: „Atunci, uitându-se întrebător în fața preto rului, văzu că ochii lui îi examinează cu spaimă gâtul alb, subțire, cu arte rele umflate. Se întoarse spre pluto nie rul care-i întindea ceva și observă că și plutonierul se uită la gâtul lui. Se tulbură și se întrebă în gând de ce se uită amândoi la gâtul lui?” sau „Ștrean gul! șopti căpitanul, roșind și uitân du-se, fără să vrea, la gâtul lui strâns în gulerul înalt al tunicii. Numai un om nebun își vâră gâtul în laț când viața îi surâde și-i făgă ­duiește”. De unde se vede că este foarte înțeleaptă zicala care averti zează că nu trebuie să vorbești de funie în casa spânzura tului. Fiind scos din camera de arest improvizată, pentru a fi dus la locul execuției, „priveliștea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simți privirile tuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări și, cu amân două mâinile, își îndesă pălăria în cap, trăgând-o pe ochi, să nu mai vază nimic. Apoi, foarte agitat, își ridică gulerul hainei peste gâtul gol”.

Acuma plutesc între viață și moarte, între cer și pământ, ca omul care și-a tăiat craca de sub picioare și așteaptă să cadă fără să știe barem unde va cădea…” – își spunea Bologa după arestare, în momentele în care mai putea gândi că poate să cadă. Dar este vorba despre o cădere care va fi împiedicată, în ultimele clipe ale vieții, de lațul ștreangului. Tăcuți, cu capul în pământ, groparii săpa seră „în rana pământului” insuficient de adânca groapă a lui Svoboda. Cehul și-a dat sufletul cu capul sus și cu fața luminată, ce părea să vestească o mare izbândă. Asemenea lui, românul și-a potrivit singur gâtul în ștreang, cu ochii însetați de lumina răsăritului.

Lecția primită de la Liviu Rebreanu în privința datoriei militare impe riale este că, dacă intrai sub arme, voluntar sau nu, și nu i te supuneai, riscai să stai sub spânzurătoarea „nouă și sfidătoare”. Aceasta, în cel mai fericit caz, deoarece, pentru a fi dat de exemplu negativ, puteai fi atârnat într-un copac din „pădurea spânzuraților”, agățat de o creangă, cu o tăbliță de gât, pe care să scrie, în trei limbi (germană, maghiară și o a treia în funcție de contextul geostrategic), „trădător de patrie”. Trebuia să fii cu capul pe umeri, cu picioarele pe pământ și cu pornirile inimii înfrânte, altminteri riscai să-ți bagi singur capul în ștreang, iar picioarele să-și caute zadarnic un punct de sprijin. Capul face, gâtul trage și, acolo unde nu-i cap, e vai de picioare. Toate acestea se întâmplă, pentru că, în logica imperială, creierul nu vrea să mai știe nimic de geamăna lui inima.