Inițial, am intitulat aceste rânduri „ras Putin“, fiindcă nu știu în ce revistă întâlnisem jocul de cuvinte. Exprimă un adevăr pe care nu avem voie să-l neglijăm. Mintea ne duce astfel spre bizarul și ereticul călugăr Grigori Rasputin care, prin felul său aberant de-a se purta, a contribuit substanțial la prăbușirea ordinii țariste. Rasputin era născut în 1869, cu un an înainte de Lenin. Cele două figuri sinistre sunt, de fapt, complementare. Rasputin reprezenta degradarea în cel mai avansat mod posibil. Combinația de mistică și destrăbălare era ceva extrem de nociv. Pe de altă parte, Vladimir Ulianov a propus cea mai feroce ipostază a ideologului rece, chiar castrat, care nu mai știe ce e aceea ființă omenească și acționează doar în numele unor principii abstracte care nu mai au nicio legătură cu sufletul omului. Din acest punct de vedere alăturarea lor nu este deloc întâmplătoare. Putin este tot un fel de Lenin, care nu vede realitatea, ci trăiește în universul său de plexiglas. Dacă nu mai spunem „ras Putin“, ci „Putin ras“, vom pune în evidență un alt aspect al actualului lider de la Moscova. Sincer să fiu, nu am văzut în viața mea un bărbat mai bine ras, mai bine bărbierit decât Vladimir Vladimirovici Putin. Este atât de bine ras încât fața lui e aceea a unui ghețar. Nu vedem nicio umbră, nicio denivelare, este alb și perfect neted. Este, dacă aș sta să mă gândesc, Spânul din povestea lui Creangă, acea ipostaziere a diavolului pe care, în final, Harap Alb, cu ajutorul armăsarului, Galben de Soare, reușește să-l învingă. Putin, fără îndoială, este încarnarea lui Lenin și poartă cu el toate damnațiunea acestui specimen. Pe de altă parte, lubricitatea lui Rasputin ne duce gândul spre ceea ce el, de fapt, propovăduia. Este, desigur, vorba de acea sectă a hlâștilor, pentru care mântuirea consta în intensificarea păcatului. Să păcătuim mai mult, fiindcă doar așa ni se va deschide Împărăția cerurilor. Aberația e, cu adevărat, strigătoare tot la cer. Rasputin a ras, din punct de vedere sexual, toată floarea curții imperiale țariste și, până la urmă, a dat ortul popii în condiții incredibile. Avem de-a face aici cu o mistică satanizată fiindcă, în mod cert, personajul a avut și atribute taumaturgice. Nu era deloc un simplu șarlatan. Rusia începutului de veac XX s-a aflat astfel sub o înrâurire de două ori malefică. Dar uitându-mă la spectacolul scandalos de pe stadionul „Lujniki“ și văzând fătuci roșii în obraji care fluturau steagurile Federației, mi -a dat prin minte că ele, la o adică, sunt niște vrednice urmașe ale conteselor și duceselor de care dispunea Rasputin după bunul plac. Și ele îndoctrinate, dar cu toate pistoanele sistemului hormonal în funcțiune, erau atunci, pe stadion, posedate de liderul rus. Și cum și Hitler, la vremea lui, își poseda audiența.
Ne aflăm acum în situația de-a asista la o confruntare acerbă între două tipuri antropologice. Pe de o parte, este tipul euro-atlant, căruia, până la urmă, și noi îi aparținem. Esențializând, acest tip este profund desacralizat. Este, mai mult sau mai puțin, „omul recent“, specimenul învățat să nu mai aibă pic de respect față de tradiție, să slujească un univers șubred, fiindcă substanța lui spirituală este mult diluată. După mărunta mea părere, acest tip antropologic nu poate avea viață lungă. Dar de cealaltă parte ce avem? Aici este baiul. Avem „omul“ răsăritean, ortodox, dar care la rândul lui este profund viciat. Dacă „omul“ euro-atlant este desacralizat, „omul“ nostru, de aici, de acasă, este, să mă ierte bunul Dumnezeu, satanizat. Lumea răsăriteană nu mai are atributele de odinioară care puteau s-o înalțe într-o atemporalitate magnifică. Ne lăudăm că avem bisericile pline, dar… aglomerația asta se datorează unui formalism la fel de toxic. Cu ani și ani în urmă, aflându-mă la Bruxelles, am vrut să intru într-o biserică romano-catolică, dar am fost oprit de femeia de la poartă, spunându-mi-se că nu am ce căuta acolo fiindcă e liturghie. Am rămas, pur și simplu, cu gura căscată. Păi eu tocmai asta vreau, am ripostat, să fiu prezent la slujba religoasă. Femeia a căscat și ea gura nevenindu-i să creadă că cineva intră în lăcaș pentru așa ceva și nu e doar simplu turist. De fapt, am fost martorul unei situații care mi-a dezvăluit adevărata natură a omului euro-atlant. Într-ade-văr, eram singurul acolo care doream să particip la serviciul divin. Nu eram turist, ceea ce era de neconceput. Dacă am intrat sau nu în biserică atunci, nu mai contează, dar în capul meu se limpezise o anumită viziune. Au trecut peste două decenii și, incredibil, asist la un război teribil. Euro-atlanții nu au știut cu cine se pun. S-au pus cu ortodoxul satanizat, cu acel Rasputin leninist sau Lenin rasputinist, care nu trăiește în tradiție, ci în drojdia acesteia. Secrețiile lui sunt înfiorătoare. Noi facem de ani și ani o propagandă aprigă în favoarea euroatlantismului, dar rezultatele sunt discutabile, deoarece ignorăm o realitate cu care nu e de glumit.
În zilele acestea, iarăși incredibil, am cunoscut cetățeni de-ai noștri de-a dreptul putinizați. Normal că înfierează, cum ar veni spus, actele criminale ale șefului de la Kremlin, dar în sinea lor rânjește același antropoid satanizat, „omul“ răsăritean care nu privește cu ochi buni ofensiva NATO.
Mă întorc fără să vreau spre revoluția română, spre minunata revoltă populară din decembrie 1989 pe care o alătur minunatei rezistențe armate din vara lui 1917 împotriva nemților. Pe vremea când Putin își mușca pumnii că nu poate să strivească manifestațiile anticomuniste din Dresda și Leipzig, existau la noi putiniști „avant la lettre“ care-i făceau derbedei și huligani pe aceia care ridicau baricade. Ei bine, tovarășii sunt și acum și spun că totul e un aranjament, că Putin îi lichida pe ucrainieni de o mie de ori, dar la mijloc funcționează o înțelegere parșivă etc., etc.
Nu-mi dau seama când se va încheia războiul, dar de fapt avem de-a face cu un alt conflict, acesta dintre două tipuri antropologice. E de cursă lungă și aceia prinși la mijloc își vor plânge până-n ultima clipă amarul…