„Măi copii, am fost ieri cu motocicleta pînă la Ada Kaleh, o insulă pe Dunăre. Face și Casa Pionierilor o excursie acolo, mergeți, măi copii, să o vedeți, pentru că în cîțiva ani nu o să mai existe, se face Barajul de la Porțile de Fier“, ne-a zis într-o zi de luni, învățătorul Vasile Cozma, pe care l-am avut doar în clasa a IV-a (pînă atunci, clasa noastră a fost un loc de rotație a învățătorilor suplinitori. Eram o școală de la periferia Aradului, Generală 9, cartierul Bujac). Citeam deja Jules Verne și imediat m-am gîndit la Ada Kaleh (nu auzisem pînă atunci nimic despre ea) ca la o insulă misterioasă. M-am dus acasă și m-am rugat de ai mei să mă lase să văd insula, că peste cîțiva ani nu va mai fi posibil. Eram o familie mai degrabă nevoiașă, nu stăteam pe roze cu banii, dar tata și mama mi-au îndeplinit dorința – mi-au plătit excursia. Prima mea ieșire în afara drumurilor pe la rude, cu ai mei, prima noapte în care voi dormi între necunoscuți, într-un loc necunoscut. Emoțiile erau mari, abia așteptam această primă aventură turistică din viața mea.
Am fost singurul de la Generală 9 care s-a înscris la excursie. Am plecat într-o sîmbătă. Era vacanța de primăvară. Locul de adunare era pe Bulevardul Republicii, în fața Casei Pionierilor, unde era deja venit un autobuz, puțin diferit de cele de linie, cu mențiunea „Cursă specială“, scrisă pe o foaie de hîrtie și lipită pe parbriz, pe dinăuntru. Casa Pionierilor nu era un loc străin pentru mine. Fusesem înscris la cercul de aeromodele, la legătorie cărți (la tipografie, unde voiam eu, nu am mai prins loc) și la teatru, unde am rămas vreo trei ani, timp în care am avut spectacole, chiar turnee în județ și o participare la Festivalul de Teatru pentru pionieri de la Piatra Neamț.
Am stat aproape de autobuz, voiam un loc în față, să văd tot, dar nu am reușit: am intrat conform unei liste. Iar eu am ajuns undeva la mijloc. Mă tot ridicam în picioare, ca să văd mai mult. La ieșirea din Arad, cînd autobuzul a prins viteză, un norocos care avea loc chiar în spatele șoferului, ne-a anunțat victorios: „Mergem cu 60 km pe oră!“. Mi se părea minunat, super viteză, un kilometru la fiecare minut. Am început să număr pînă la 60, pac, deja a trecut un kilometru, încă o dată pînă la 60, alt kilometru. Eram vrăjit de viteza noastră. În apropiere de comuna Șagu, prima din drumul spre Timișoara, sînt cîteva coline, cu o serpentină în coborîre. La vederea acesteia, o fetiță care avea un aparat Smena, a venit în față spunînd „Iată munții“ și a făcut vreo două poze. Mie îmi era clar că ăia nu erau munți, dar n-am vrut să stric plăcerea fetei. În schimb, m-am uitat cu o ușoară invidie la aparatul ei de fotografiat.
Am făcut opriri scurte în Timișoara, Lugoj, Caransebeș și Herculane. Totul a fost o încîntare, un șir de descoperiri. Dar opririle nu erau decît o pregătire, o călătorie inițiatică (pe atunci, nu știam ce e aia, deși tocmai mă inițiam în turism) spre Insula Ada Kaleh.
Am înnoptat la Orșova, într-un internat școlar (mie mi s-a părut un hotel minunat!), am mîncat cina și micul dejun la cantina școlară (și asta era o premieră), apoi ne-am strîns lucrurile, am urcat în autobuz și am mers direct la debarcader. Era plin de lume, dar și destule bărci. Ale noastre erau rezervate, cred, fiindcă am fost repartizați repede în cîteva mai mari. Vedeam Dunărea, fluviul Dunărea, un curs de apă care, desigur, am învățat, străbătea multe țări, dar a ales România ca să se verse în mare. Pe atunci, aveam un patriotism naiv și vulnerabil la propaganda pionierească. Era ceva extraordinar pentru mine, îmi răsunau în minte versurile „Văd Dunărea, falnicul apelor drum“, din melodia Aceasta e patria mea, nelipsită de la orice serbare școlară. Eram pe același mal cu autorul melodiei și puteam spune mîndru „Văd Dunărea!“
Am pus piciorul pe insulă cu mare emoție. Încercam să înregistrez tot în memorie. Știam că insula asta nu va mai exista. Am bîntuit străduțele micii așezări, am văzut turci în șalvari, ca în cărțile de istorie. Eram mulți pe insulă, un fel de ghid ne-a spus cîte ceva despre locul în care ne aflam, „Insula Fortăreață“, asta însemna numele în turcă. E pomenită de Herodot, deci a fost locuită din Antichitate, deși e mai mică de un kilometru pătrat. E ușor azi să găsești pe internet informații, așa că…
Am cumpărat de acolo „Lokum Oriental“, adică rahat turcesc (mama mea era mare amatoare), un borcan de dulceață de trandafiri, specialitatea insulei, și, cred, niște smochine. Plus o vedere și un timbru. M-am așezat la masa unei terase și le-am scris părinților mei că mă aflu într-un loc minunat (ca și cînd ei nu ar fi știut unde mă aflu), încărcat de istorie, că am cumpărat lucruri specifice zonei și am încheiat spunîndu-le că mi-e dor de ei. Am pus vederea la cutia poștală de pe insulă. Evident că am ajuns înaintea ei, doar mergeam cu 60 de kilometri la oră și la întoarcere.
În 1970, apele lacului de acumulare au acoperit insula, evacuată în prealabil, cu oameni și bagaje, pe Insula Șimian. Cîțiva locuitori s-au stabilit însă „pe continent“, adică în Orșova. O parte din electricitatea care se consumă în România și în Serbia vine dintr-un lac de acumulare care a înecat o insulă pitorească.
Am fost recent în zonă și am trecut cu un grup de prieteni scriitori în Serbia, la Kladovo. Ajuns pe podul de pe baraj, am privit cu atenție: poate, poate, din adîncurile lacului va urca o amintire pe care am lăsat-o acolo din neatenție, în prima mea excursie adevărată.
Mi-am pierdut virginitatea turistică la o vîrstă fragedă, pe o insulă care nu mai există.