Admis printre cadeții armatei regulate, iuncărul voluntar Nicolae Bălcescu a luat parte, tot voluntar, în 1840, la mișcarea insurecțională condusă de D. Filipescu, iar experiența detenției i-a parafat destinul de excepție. Condamnarea la temniță a fost dată pentru un termen mai scurt, pe considerentul că maturul insurgent era minor, dar ispășirea pedepsei a fost făcută în condiții insalubre, care i-au afectat sănătatea. Explicându-și ulterior rectitudinea morală și intransigența de tip jacobin, Bălcescu avea să facă o profesiune de credință: „J’avais commencé la vie en me faisant mettre en prison pour la révolution et prison oblige comme noblèsse“ (N. Bălcescu, Opere, II, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2017, p. 924).
Era vorba despre o noblețe morală, nu de sânge, din moment ce revoltatul republican s-a alăturat cu entuziasm pașoptismului burghez parizian, ce a fost pentru el un fel de „revoluție de catifea“: o bucată de catifea ce acoperea tronul regal fusese ruptă și de el, fiind trimisă lui Alecsandri. Apoi, ca(ti)feaua turcească neagră, ce a îndoliat revoluția română, l-a determinat să creadă în fatalitatea care „i-a refuzat o moarte pe câmpul de luptă“, hărăzindu-i, în schimb, pribegia și înstrăinarea. Pentru a-și salva pielea feței, tânărul cărbunar și-a „spoit“ cu cărbune trăsăturile faciale și s-a dat drept un moț vânzător de donițe. Astfel deghizat, le-a ieșit cu gol tuturor cerberilor imperiali întâlniți în cale și a scăpat de ei.
Dar, înaintea de aceasta, neluând drumul obișnuit al exilului parizian, asemenea celorlalți proscriși, Bălcescu s-a îndreptat spre regiunea Ardealului. În mania sa deambulatorie, el a avut năzuința înflăcărată de a se sacrifica total pentru idealurile revoluției. În urma deziluziilor trăite după încercările de a realiza o apropiere între revoluționarii români și maghiari, în lupta comună împotriva despotismului, militantul a devenit tot mai introvertit. Vocația revoluționară de coloratură mesianică și dominanta psihismului de sorginte romantică au fost adâncite de ceea ce va însemna melancolia damnării pricinuite de însingurarea și de îmbolnăvirea din perioada exilului.
Psihismul său de factură romantică s-a văzut nevoit să-și reprime expansiunea și să compenseze datele realității prin sublimarea în plan estetic. Astfel a fost redactat manuscrisul Românii supt Mihai Voievod Viteazul, în palimpsestul căruia se întrezărește figura autorului suferind de bovarismul lipsei de acțiune. De asemenea, se poate citi un adevărat testament politic, redactat cu febrilitate, înainte de a muri, de către un revoluționar care a înțeles patriotismul ca pe un modus vivendi ce includea și un modus scribendi. Marele voievod a corespuns dorinței ardente a scriitorului de a găsi un erou pe măsura aspirațiilor și a trăirilor sale, marcate de acțiuni revoluționare pline de elanuri transcendente.
Tropism ideal al dorințelor refulate ale lui Bălcescu, per sonalitatea lui Mihai Viteazul întruchipează triumful acțiu-nilor sublim(inal)e, domni-torul fiind mereu privit din perspectiva unei nostalgii pentru faptele ce ar fi trebuit să fie împlinite cu două veacuri și jumătate în urmă. Valeriu Cristea descoperă chiar un caz ciudat: „un om martirizat de suferință, un muribund compune în fortissimo o simfonie războinică și virilă găsind în ea compensații pentru o dureroasă și numai de el știută frustrare; expiră în zăngănit de arme, în plin tumult fictiv, ca un războinic, așa cum și-ar fi dorit. A murit fără să fi împlinit acele mărețe fapte pentru care se simțea chemat și poate fără să fi știut că a dus până la capăt una cu mult mai grea: aceea de a închide perfect cercul unei vieți exemplare de neasemuită noblețe“ (Interpretări critice, Ed. Cartea Rom., 1970, p. 201). Fragilitatea f(t)izică îi este compensată lui Bălcescu de năzuința înfăptuirii de acte mărețe și de putința de a găsi soluții pragmatice
Pornind de la datele introvertitului Bălcescu, subjugat ideii de revoluție și ambițiilor napoleoniene, Elena Tacciu conturează un portret romantic. Mihai Viteazul – proiecție medievală a unui erou romantic foarte apropiat viziunii despre cultul eroilor a lui Carlyle – reprezintă o adeziune, prin transfer temporal a lui Bălcescu însuși, la acest mit al supraeului său: „Mihai va fi, prin urmare, eroul providențial al românilor secolului al XVI-lea, după cum Bălcescu, introvertit și ftizic, trebuia să fie cel al românilor secolului al XIX-lea, râvnind extravertirea și masivitatea marelui voievod“ (Romantismul românesc, I, Ed. Minerva, 1982, p. 101). Și pentru Ș. Cioculescu există o matrice a mitului napoleonian genuin, unificator, criticul referindu-se la „duhul revoluționar, pe care l-ar fi purtat Mihai printre popoare (cam ca un Napoleon prefigurat)“ (Ș. Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române moderne, I, Casa Școalelor, 1944, p. 65). Este vorba despre mitul napoleonian prefigurat și ulterior transfigurat de scriitor în ampla sa poemă istorică.
Tot la ambiția napoleoniană a lui Bălcescu („un suferind al neputinței, nu un Prometeu calm“) se referă și Mircea Zaciu într-un „colaj“ al său: „Dacă revoluția din 1848 ar fi fost victorioasă, ea și-ar fi avut în Bălcescu un Napoleon dunărean“ (Colaje, Ed. Dacia, 1972, p. 172). Deși, în această secvență de istorie contrafactuală, criticul clujean nu reușește totuși să cumpănească prea bine proporțiile între debitul Senei imperiale și acela al Dunării de aval, ceea ce urmează acestei comparații merită citat în întregime: „Fiul pitarului s-ar fi proclamat într-o zi Domn. Ca o răscumpărare a singurătății. Cuza știa, el a simțit că lua tronul celui mort la Palermo, de aceea a pus să i se caute osemintele, să fie înhumat într-o mănăstire, acasă, cu cinstirea cuvenită unui Principe, dar și cu ispita de a căpăta certitudinea că celălalt, cel hărăzit, doarme somn de veci în loc sfințit, în loc știut. Pierdut în gropnița comună, în împrejurări nelămurite, neidentificat, dispărut așadar și nicidecum îngropat după datină, umbra Bălcescului dă târcoale […]. În dispozițiile luate de Cuza pentru identificarea osemintelor lui Bălcescu văd o semnificație shakespeareană“ (Ibidem).
Într-adevăr, Bălcescu este singurul căuzaș din generația sa care nu a putut contribui la făurirea României moderne și nu a ajuns să trăiască împlinirea viselor celor mai îndrăznețe: Unirea Principatelor, abolirea privilegiilor și a titlurilor boierești, desființarea clăcii, împărțirea pământului la țărani, secularizarea averilor mănăstirești, câștigarea Independenței, constituirea Regatului. I-a fost hărăzită doar guvernarea din timpul celor aproape o sută de zile „napoleoniene“. În condițiile în care ar fi trăit și s-ar fi proclamat Domn, este posibil să fi avut soarta lui Cuza, luând încă o dată calea exilului, dar nu ar fi ajuns la groapa comună, ce îi aureolează, în marele anonimat, un ultim gest de martiraj. În acest caz, nu i s-ar mai fi constituit figura mitică, așa cum o avem astăzi, și nici nu știm cum ar fi fost mai bine… Oricum, Bălcescu nu ar mai fi rămas… Bălcescu.
Istoricul comite în Românii supt Mihai Voievod Viteazul un anacronism, plasând în epoca medievală conceptul modern de națiune, pentru a legitima, din punct de vedere istoric, „realțarea și întemeierea naționalității noastre“. În acest scop, el îi atribuie voievodului intenții ideologice și politice care îi aparțin mai curând lui însuși. Există o identitate de destin în privința relației autor – narator – personaj, probată și de aflarea, la Cabinetul de stampe parizian, dintr-un set de gravuri, a aceleia care să-l reprezinte cel mai bine pe idolul său. Iona, din piesa soresciană, a auzit ceva, vag, de ce i se întâmplase unui alt Iona, dar nu știa deznodământul pățaniei, putându-și trăi astfel în mod autentic drama. Într-o asemenea situație este pus și cititorul cărții lui Bălcescu, neștiind cum ar fi fost dusă până la capăt, în plan strict literar, tragedia lui Mihai Viteazul. Moartea autorului a implicat ratarea morții scriptice a naratorului și a protagonistului, dar au răzbit ei cumva la lumină.
„Mesianismul pozitiv“, unde îl situează G. Călinescu pe Bălcescu în Istoria… sa, poate fi identificat în vocația pentru marea aventură istorică, dar această diseminare virilă riscă să inhibe instinctul erotic. Față de structurile romantice extravertite prin pasiunile răvășitoare încercate, revoluționarul își reprimă un astfel de afect și mărturisește într-o scrisoare adresată lui Alecsandri chiar întâietatea sentimentului patriotic în fața aceluia erotic: „Pentru ce să nu întoarcem dragostea noastră toată asupra unui obiect mare și neperitoriu? Și ce e mai mare pentru om decât țara sa? Să nu ne mai trudim dar, iubite Basile, a alerga după fericirea intimă, o nălucire ce tu nu vei mai putea găsi, ce eu n-am găsit niciodată, și pe care e multă vreme de când n-o mai caut. […] România va fi iubita noastră. Într-însa și printr-însa să reînnoim și să întărim frățiea noastră“ (N. Bălcescu, op. cit., p. 637). În cadrul acestui transfer afectiv, România (istoricul scrie mereu despre „România“) devine o alegorie romantică și constituie prilej de evocare călinesciană în proza Iubita lui Bălcescu. Totuși, venirea pe lume a lui Bonifaciu Florescu dovedește că instincul erotic s-a abătut și pe la Bălcescu de vreo două ori pe an (după expresia poetului care i-a catalogat, pe nedrept, fiul natural ca fiind homuncul).
Pentru Mihai Zamfir, destinul exemplar al lui Bălcescu este eșafodat pe modelul sacrificiului individual, întrucât marele patriot „își va consacra viața Patriei române, angajându-se în această misiune cu pasiunea neofitului care intră la mănăstire. Văzând în patrie o entitate mistică, Bălcescu, pornit pe un drum fără întoarcere, se transformă în slujitorul ei necondiționat. Viața sa devine cea a unui soldat-călugăr. Dă laoparte tentațiile lumești, șterge din planul său existențial instanțele parazitare, precum cariera, averea ori căsătoria, consacrându-se propriei sale religii, cu fervoare totală. În generația romantică pașoptistă, Bălcescu a reprezentat singurul exemplu de asemenea comporta ment“ (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, I, Ed. Polirom, 2011, p. 134). De unde se vede că soldatul-călugăr, ca și poetul care scrie întinsul poem istoric Românii supt Mihai Voievod Viteazul, nu are viață personală.