Lucrarea lui Roman Opalka intitulată „1965/1– ∞“ pare, la prima vedere, doar un joc de griuri, o pictură abstractă ca multe altele. De aproape, însă, se disting cifrele – fiecare nuanță de gri este, de fapt, o cifră; Opalka a început în 1965, pe când avea 30 de ani, să scrie (picteze) cifre, la început cu alb pe fond negru, iar mai apoi în nuanțe de gri, bej și alb. Culoarea fondului devenea tot mai deschisă, cu trecerea anilor, chiar el spunând că spre final dorea să picteze alb pe alb. Ultimul număr pictat a fost 5.607.249, chiar înainte să moară, în 2011. Mesajul este în același timp simplu și puternic – oricât de mult muncești și oricât timp te dedici unui scop, totul are un capăt; toate se termină la un moment dat, acesta fiind singurul lucru cert din viața omului. Opalka însuși spunea: „problema este că acum suntem, existăm, dar suntem și pe punctul de a nu mai fi“. Nu există „pentru totdeauna“, ci doar „pentru toata viața“, adică acele 5 milioane și ceva de numere pe care le avem înaintea noastră și cu nenumărate momente în care ne intersectăm (și) cu Arta.
În tradiția europeană, artele frumoase (fine arts) sunt artele create în special în scop estetic, ca o expresie creativă, și sunt diferite de artele decorative sau de arta aplicată, deci nu sunt restricționate de considerații practice. Există o ierarhie și între diferitele arte, dar și în cadrul aceleiași arte (de exemplu, în cazul tipului de pictură – natură moartă, tablou istoric sau tablou de gen etc.). De menționat că englezescul fine nu se referă doar la ideea de frumos, ci și la cea de special, elevat și care necesită și un public pe măsură, cult și educat. O definiție mai personală, dar care de fapt este și cea mai actuală ar putea să fie mult mai largă, mai permisivă. Am putea să considerăm artă orice lucru făcut/migălit de mâna omului și care a presupus muncă și o idee, un scop; aspect mult dezbătut și discutat de-a lungul secolelor. Maramureșenii, de pildă, se semnează pe porțile lor sculptate, dar și pe obiectele casnice decorate. Se simt, așadar, autori. Păstrez încă un scăunel lucrat de bunicul meu, maramureșeanul, pe când eram copil; scăunel care îi poată, discret, semnătura.
Se spune că recunoști o operă de artă după principiul I know it when I see it. Valabil în pictură, muzică, film, artă culinară etc. Să fie atât de simplu? Apare atunci pericolul să dispară clasamentele, criteriul calității, al valorii? Cum putem pune pe același podium Für Elise (fie ea și bagatelă) și… puneți voi ce melodie vreți aici, din categoria celor „ne-intelectuale“. Am citit destul de des în ultima vreme controverse, din unghiuri foarte diferite, și m-am trezit că sunt de acord, parțial, cu fiecare dintre cei care discutau. Pe de o parte – artele chiar trebuie să fie „frumoase“? Iar pe de altă parte, un „nepriceput“ nu are voie să își „dea cu părerea“, nu poate să aprecieze o operă de artă, fie ea tablou, carte sau piesă muzicală? Am văzut postări ale unor colegi, medici, care pictează și care se mirau și chiar ironizau faptul că o „mâzgăleală“ precum Kandinski sau Pollock se poate vinde cu sume astronomice, iar apoi puneau, alăturat, ca probă, pictura proprie sau a consoartei, de care erau foarte mândri, și opera în cauză. Mâzgăleala. Reacțiile bulei de pe FB erau evident pro tabloul contemporan – niște flori plate, fără volum, încadrabile eventual la pictură naivă, doar că nu aceasta era intenția. Și, totuși, florile nu erau imposibil de privit, erau ceva în plus față de nimic, erau truda cuiva care făcea astfel de tablouri în mod constant și le expunea, din plăcere, ba avea și privitori. Conform unor cursuri ale profesioniștilor, florile acestea nu sunt artă, ci porcării, junk. Dar dacă ele chiar plac cuiva? Tot conform acelorași profesioniști, atunci și privitorul este prost. Needucat. Având în vedere că este imposibil ca toată populația globului să fie educată pentru a aprecia „corect“ o carte, o pictură, o piesă muzicală – ce ne facem?
Am mai întâlnit discuții similare de-a lungul anilor legate de festivalurile de muzică ale tinerilor, în speță de Untold, și chiar erau articole de presă cu poze și texte de genul „publicul festivalului Enescu vis à vis de publicul Untold“, pozele fiind alese și editate astfel încât să susțină o enormitate. Lăsând la o parte faptul că eu, de exemplu, ca mulți alți colegi sau cunoștințe, am fost și la filarmonică, și la Untold, scopul articolelor era doar acela de a înjura ceva, dar fără a cunoaște. Se refuză ideea că arta este atât de complexă, încât nu poate fi definită simplu și e greu de spus ce e rău și ce e bine. Am văzut filologi nervoși, pe FB sau prin presă, că la Electric Castle s-au cântat manele, dar apoi tot ei propovăduiau diversitatea. Și înjurau cu foc rasismul și oamenii încuiați. Educația se face în școală, dar este supusă vremurilor – ca să nu mai vorbim de faptul că multe curente, în artă, au apărut ca reacție la cele anterioare, în general nefiind de acord cu ele. La fel de vocale au fost și controversele legate de o carte „proastă“ vândută în tiraj mare – indignarea unor autori mai puțin norocoși pornea, în primul rând, din convingerea fermă că ei înșiși sunt mult deasupra acelei maculaturi. Și, evident, poporul prost asta vrea, cărți proaste. Am simțit pe pielea mea, pe vremea când organizam Salonul Medicilor, privirea critică a profesioniștilor. Dacă talentul are nevoie de diplomă pentru validare există și riscul să considerăm bun, dar neînțeles, orice vine din sfera „profesioniștilor“. Și se alunecă ușor spre snobism, dar și spre mercantilism. De aceea spuneam că, parțial, înțeleg și opinia celor care se miră de unele prețuri astronomice, care sunt mai degrabă legate de o modă decât de valoare, având în vedere că de multe ori cumpărătorii acționează după alte criterii decât cele strict estetice; dar mă miră în contextul în care cel ce exprimă opinia pictează el însuși, deci ar trebui, teoretic, să fie mai deschis. Lipsa de educație estetică ne poate face să confundăm, ca Mister Bean, hidrantul cu o operă de artă modernă și să apreciem pepenele ori pisoii. Dar, până la urmă, cât este de greșit acest lucru? Și cine decide asta?
Arta este un cumul de reacții emoționale și gânduri exprimate prin muzică, tablouri, teatru, cărți ș.a.m.d. și are nevoie, în egală măsură, de un creator și de un receptor. Trebuie acestea să fie frumoase? Sau trebuie mai degrabă să declanșeze ceva în cel care le consumă? Filosofii numesc reacția la ceva plăcut „o judecată estetică“ (Aesthetic Judgment. The Stanford Encyclopedia of Philosophy. 22 July 2010). Frumusețea în artă este o noțiune vagă pentru că indivizii au reacții estetice diferite în funcție de foarte multe variabile. O operă de artă poate să nu fie frumoasă în sensul cel mai general – adică să nu reprezinte un vas cu flori de câmp sau un peisaj idilic, dar totuși să trezească o reacție în privitor – emoție, durere, indignare. Am multe lucrări de grafică mai dark, cu simboluri repetitive, cu segmente anatomice, iar în momentul în care cineva mă întreba „De ce desenezi așa de negru? Ești deprimată?“, mă gândeam că respectivul nu se pricepe la artă și asta e; dar dacă mesajul meu nu este suficient de clar? Sau, dacă celălalt are un disconfort privind lucrările, dacă se gândește la boală și la moarte, care sunt mereu cu noi, alături de maci și poienițe, poate că mi-am atins scopul. Din punct de vedere istoric, adesea ceea ce era considerat frumos se intersecta cu noțiunea de „bun“. „Încercați să îi explicați domnului Pissaro că nu violeți sunt copacii; că cerul nu are culoarea untului proaspăt… și că nicio ființă umană rațională nu ar putea înghiți așa aberații… Încercați să îi explicați domnului Renoir că torsul unei femei nu este o masă de carne în descompunere cu petele acelea roșii-verzui“. Este o frază scrisă de criticul de artă Albert Wolff, evident un om educat și un profesionist al vremii sale, după a doua expoziție a Impresioniștilor. Ei erau considerați lipsiți de talent și culorile folosite – vulgare. Iată cât de relativ este totul în ceea ce privește frumosul. Cu sau fără o educație în domeniu, este clar că epoca în care trăim ne influențează gusturile. Bansky spunea – „Art should comfort the disturbed and disturb the comfortable.“ Așadar, frumos sau bun – totul este relativ și interpretabil.
Poate că sunt și situații mai clare; din punctul meu de vedere, de exemplu, dacă tot îl pomeneam pe Bansky, ceea ce face el pe clădiri este artă – creație, muncă, exprimă și transmite ceva. Ceea ce fac adolescenții frustrați prin orașe, mâzgăleli rapide, fără efort, fără mesaj, este vandalism. Explicația unui astfel de tânăr, prins asupra faptului, că așa „se exprimă“ el nu este valabilă pentru mine, pentru că nu transmite nimic, nu a depus niciun efort, nici creator, nici fizic, iar privind acea mâzgăleală simți furie, dar doar contra lui. Sau o carte proastă ar putea fi cea scrisă de un X cântăreț al zilelor noastre despre Neurochirurgie, sau de mine, de exemplu, despre muzica disco – dacă aș avea pretenția că este o carte de informare. Definiția de dicționar a literaturii proaste – „writings, such as Romance novels and mysteries, that appeal to popular tastes and are often considered inferior, in style and content, to more artistic literature“ – susține ideea că o încercare de tranșare atât de succintă nu are cum să atingă toate aspectele problemei și riscă, până la urmă, să simplifice totul, fie că vorbim despre cărți, tablouri, dans sau o clădire. Cert este că oricare dintre cele două atitudini, atât cea a „profesioniștilor“, cât și cea a „ignoranților“, are o doză mare de superioritate și suficiență care nu face decât să le blocheze percepția.