În anul 1945, îndată după sfârșitul războiului, apărea la Fundația Regală pentru Literatură și Artă prima traducere românească din opera lui Proust, mai precis ciclul Swann. Volumul era însoțit de o strălucită prefață a lui Tudor Vianu, iar traducătorul, Radu Cioculescu, avea aproape încheiat și ciclul La umbra fetelor în floare, care nu a mai văzut lumina tiparului din cauza situației politice din epocă.
Tot în anul 1945 ieșea de sub tipar o carte intitulată Lumea de mâine, o culegere de interviuri cu mari personalități românești ale vremii, întocmită de medicul și scriitorul Ion Biberi. Volumul se deschide cu un dialog purtat cu George Enescu și continuă cu marii scriitori Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Între personalitățile intervievate în volum se numără și Prințul Anton Bibescu, diplomat de carieră, fost consilier de legație la Londra, ministru plenipotențiar al României la Washington și Madrid, căsătorit cu o englezoaică din protipendada țării sale, fiica fostului premier britanic H.H. Asquith. Jumătate din textul convorbirii cu Prințul Anton Bibescu este așezat sub genericul Siluete și amintiri: Marcel Proust. După ce, silit de interlocutor, spune că a cunoscut în cariera sa diplomatică 71 de prim-miniștri, 14 regi și împărați, Prințul evocă prima întâlnire cu Proust și locul unde aceasta s-a produs: „În salonul mamei mele, la Paris, se întâlneau regulat câteva din personalitățile reprezentative ale epocii: Paderewski (pianist, compozitor și fost premier al Poloniei, n.n.), Maeterlinck, Leconte de Lisle, Ernest Renan, Anatole France, Jules Lemaître… Pe vremea aceea, Proust avea 28 de ani. // A intrat în salon șovăielnic, ușor înclinat înainte… Părea oarecum rătăcit printre noi. Era îmbrăcat cu o oarecare cochetărie, cu o vestă de catifea foarte pretențioasă. Se îmbrăca la marii croitori, deși era relativ sărac. Lucrul care m-a impresionat cel mai viu, chiar de la această primă întâlnire, a fost felul cum strângea mâna. O strângere moale, dolentă, obosită, aproape indiferentă. // Întâmplător locuiam pe aceeași stradă: rue Courcelles, el la numărul 45, eu la 69.“ Mai jos, Anton Bibescu notează o însușire a lui Proust pe care o avea și Mateiu Caragiale: „Omul vorbea așa cum scria. I-am spus odată: mi-ar fi fost destul să-ți notez cuvintele pentru ca să dobândesc gloria lui Eckermann (autorul unei celebre cărți de convorbiri cu Goethe, n.n.). Mi-a lipsit însă ceva, poate credința în el, căci pe vremea aceea (Proust, n.n.) nu scrisese încă nimic.“
Îndemnat de Ion Biberi să încerce câteva abordări exegetice asupra operei marelui romancier, Anton Bibescu dă acest răspuns-predicție: „Ar fi, de altminteri, cu neputință. Proust va avea din ce în ce mai mulți exegeți.“ Totuși, după ce evocă în câteva rânduri o călătorie „în căutarea bisericilor gotice și romane“ întreprinsă alături de romancier și de fratele său Emanuel, Prințul Anton Bibescu formulează următoarea observație: „Proust nu avea educație științifică. În artă avea însă o competență universală. Avea însă câteva cunoștințe medicale: era fiu de medic.“ În anul 1903, Proust a vizitat împreună cu frații Bibescu catedralele din nordul Franței și tot împreună cu ei a luat parte în același an la slujba de Înviere de la Biserica Română din Paris.
S-a vorbit mult despre legăturile lui Proust cu aristocrații români. În urmă cu câțiva ani a apărut o lucrare scrisă de un reputat istoric, Mihai Dimitrie Sturdza, el însuși os de domn, întrucât este nepotul domnitorului moldovean omonim din secolul trecut. Lucrarea se intitulează Aristocrați români în lumea lui Proust: Anton Bibescu, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Elena Bibescu. Deschizând-o la capitolul consacrat Elenei Bibescu, constatăm că istoricul confirmă cele spuse de Anton Bibescu lui Ion Biberi în 1945: „Trăitoare în Franța cel puțin jumătate de an, familia Bibescu a jucat un rol de frunte în viața culturală a Parisului între anii 1880 și 1935… Elena Bibescu (1854-1902), fiica fruntașului politic moldovean Emanoil Kostaki-Epureanu: în salonul ei din Paris și-a început cariera europeană George Enescu. Tot acolo fiii Elenei, frații Emanuel și Anton Bibescu, l-au cunoscut pe Marcel Proust, devenind prietenii acestuia și apoi «eroi» ai universului proustian, din suita În căutarea timpului pierdut.“ Mihai Dim. Sturdza face o observație foarte importantă legată de capodopera lui Proust, în sensul că înainte de anul 1918 obiceiurile nobiliare nu erau simple mofturi: „Celebrul ciclu romanesc al lui Proust – arată istoricul – are drept cadru înalta societate a Franței de sub cea de-a Treia Republică, când guvernele erau republicane, dar societatea continua să fie dirijată de modele nobiliare anterioare republicii. O lume rafinată, trăind conform unei stări de fapt: «Regalitatea s-a dus, Curtea a rămas». «Curtea» era societatea aristocratică a Parisului, mai precis acea parte a aristocrației care încă dispunea de suficientă avere pentru a trăi în belșug și care se definea prin sintagma «le grand monde», «lumea mare»“…
Mihai Dim. Sturdza, într-o notă intitulată Argument, face observația că „atât Anne de Noailles și Con stantin Brâncoveanu, Marthe Bibesco și Anton Bibescu au jucat în cultura europeană a vremii un rol ce nu poate fi trecut cu vederea. Ei au fost prieteni apropiați și admiratori ai lui Proust încă din vremea când acesta era un necunoscut în afara cercu rilor mon dene ale Parisului. Acolo, multă vreme, lui Proust nu i s-a dat nicio im portanță. Și din acest motiv, pe care nici nu-l pu teau bănui la acea vre me, cei pa tru români au ocupat un loc deloc neglijabil în «Galaxia Proust», în lumea per sonajelor care au contribuit la geneza suitei «În căutarea timpului pierdut», astăzi obiect de prețuire universală.“ Se cuvine să reținem și această observație a istoricului: „Tot ei (aristocrații menționați mai sus, n.n.) au fost antemergătorii altei generații de români, cea a lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu, care, ca și Proust, sunt astăzi nume și repere de neocolit…“.
Cele patru persoane pomenite de istoric se înrudeau între ele și – arată istoricul – „erau toate descendenții lui Gheorghe Vodă Bibescu (1802-1873), domnul Țării Românești (1842-1848), și al primei sale soții, Zoe Mavrocordat. Fiul cel mare al domnitorului, Grigore (1827-1886), a fost adoptat la naștere de marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaș în linie directă masculină al lui Vodă Brâncoveanu. Prin adopțiune, tânărul Grigore Brâncoveanu devenea nu numai purtătorul numelui domnesc și moștenitorul unei mari averi, dar și deținătorul titlului de principe al Sf. Imperiu și al poziției de efor al Spitalelor Brâncovenești (…) // Din căsătoria cu Ralu Musurus (…), Grigore Brâncoveanu a avut o fiică, Anna Brâncoveanu (1876-1933), devenită, prin căsătorie, contesă Mathieu de Noailles, și un fiu, Prințul Constantin Brâncoveanu (1875-1967).“ Tot Mihai Dim. Sturdza ne spune că domnitorul Bibescu a avut un al treilea fiu, tatăl Prințului George Valentin Bibescu (1880-1941), soț al Marthei Lahovary (1886-1973), prințesă Bibesco. Ultimul fiu al domnitorului muntean, Alexandru, a fost tatăl Prințului Anton Bibescu (1878-1951).
Anton Bibescu, care era și un dramaturg profesionist, autor de piese jucate pe scene bucureștene și pariziene, a făcut cel mai mult pentru destinul literar al lui Marcel Proust. Spunem aceasta având la dispoziție constatările unui istoric care confirmă și intenția lui Proust de a merge la Corcova, moșia din Mehedinți a lui Anton Bibescu. Mai mult, Proust se arată neliniștit, așa cum spune într-o scrisoare, de faptul că răscoalele din 1907 au pârjolit moșia prințului: „În 1906 – arată istoricul – Anton Bibescu călătorea în Statele Unite, oprindu-se mai mult la San Francisco, unde a locuit câteva luni. Nici fratele său, Emanuel, nu era în țară, când Proust afla din ziare de izbucnirea răscoalelor țărănești în România și că incendiul social pârjolise județul Mehedinți. Conacul de la Corcova fusese devastat, grădina de flori a Elenei Bibescu, și ea adusă din Franța, distrusă…“
Este de mirare că un scriitor de talia lui André Gide, în calitate de consilier al marii Edituri Gallimard, a respins ciclul românesc al lui Proust, considerându-l inapt de publicare. Câteva decenii mai târziu, un alt roman genial, Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, a fost respins de un prozator – un fel de Ion Lăncrănjan italian, pe nume Elio Vittorini, consilier al marii Edituri italiene Mondadori. Și alte edituri franceze importante au declinat publicarea cărții lui Proust. În această conjunctură, Anton Bibescu, prin relațiile și influența sa, dar și prin convingerea că e vorba de o capodoperă, a obținut ca Marcel Proust să încheie un contract de tipărire a cărții sale cu Editura Grasset. Apoi În căutarea timpului pierdut și-a urmat destinul de capodoperă și a apărut chiar și la Editura Gallimard, inclusiv în celebra colecție „Pléiade“.