Despre invizibilitate, adevăr și minciună

Mai multe volume apărute în colecția savoir vivre de la Editura Baroque Books & Arts, coordonată de Dana Moroiu, mizează pe meditația asupra unor contraste care, în ultimă instanță, se vădesc a fi mult mai puțin opuse decât în aparență. Două dintre ele, în traducerea deopotrivă exactă și plăcută a Sînzianei Dragoș, Cum să te faci nevăzut, de Akiko Busch și Adevărul despre minciună de Aja Raden prilejuiesc o lectură deloc lipsită de meditație cu folos literar.

Cum să te faci nevăzut „în timpuri de transparență“ maximă (cum sunt zilele noastre, supuse unei expuneri permanente într-o lume tot mai interconectată) mizează pe încercarea de a schimba percepția asupra succesului și fericirii, văzute ca rezultat al vizibilității și publicității. Autoarea, Akiko Busch, n. 1953, nu e de acord cu permanenta asociere între invizibilitate și eșec („Invizibilitatea a devenit un sinonim al excluderii […] Din pricina acestei asocieri cu înstrăinarea socială și cu indiferența, invizibilitatea a dobândit un înțeles negativ.“), deși era digitală în care trăim pune preț mai ales pe formele aproape infinite de transparență. Totuși, poarta omului spre lume nu trebuie să fie doar un website și expunerea datelor personale a devenit stânjenitoare. De ani buni sunt promovate deja, în contrapondere, dispozitive de camuflare, programe de realitate augmentată, și, în lumea nonvirtuală, diverse invenții (precum textilele fotoreflectorizante, care utilizează lumină din spectrul infraroșu. ș.a.).

Detestată sau dorită, invizibilitatea i-a preocupat pe mulți scriitori. Wells, în 1897, în Omul invizibil, o vedea ca pe o sursă de putere. Studentul la fizică Griffin, căruia îi reușise această experiență, observa: „Să devii invizibil însemna să treci dincolo de viață. Și fără să-mi întunec mintea cu îndoieli, întrevăd toată măreția pe care invizibilitatea i-ar putea-o da omului — misterul, puterea, libertatea. “

Autoarea pune interesul pentru invizibilitate și pe seama faptului că „ne ascundem de noi înșine“, că sub dorințele, temerile, speranțele și motivațiile, sub viețile și activitățile noastre conștiente rămâne o zonă invizibilă. Forțele cu impact major asupra noastră nu se văd cu ochiul liber: puterea, timpul, gravitația, dragostea. Uneori vizibilitatea e chiar primejdioasă, de aceea animalele încearcă să nu se facă văzute. Ele se deghizează (în lumea naturală această tehnică e cunoscută sub denumirea de „crypsis“, capacitatea unui organism de a se contopi cu mediul imediat înconjurător, de a rămâne de neobservat prin strategii care includ aspectul, mirosul, sunetul, textura sau lumina). Nevăstuica sau vulpile polare care devin albe la căderea zăpezii, crabii având pe cochilii modele care imită coralii din ambient, caracatițe care își schimbă culoarea, peștii care par plante, flamingii în lumina apusului, șerpii precum lianele, ciuta cu pete pestrițe ca lumina pe frunze, cameleonul etc. au strategii de ascundere spre a-și atrage perechea, spre a vâna, spre a se apăra. Naturii îi place să se ascundă, spusese deja Heraclit.

Invizibilitatea, ne asigură Akiko Busch, nu e o negare a individualismului creativ, nici o „renunțare la vreuna din calitățile care ne fac unici, originali, singulari“. Ea vorbește, citând psihanaliști celebri, despre jocul de-a v-ați ascunselea, care revelează copiilor senzația de putere când ești ascuns și convingerea că exiști în mintea celuilalt. „Ești dorit și ești căutat. Și apoi găsirea reprezintă o confirmare.“ Astfel, nu e de mirare că literatura pentru copii e plină de obiecte care conferă invizibilitate – mantii, tichii, inele, scuturi, poțiuni. În Stăpânul inelelor de Tolkien e vorba de un inel, în Harry Potter de J. K. Rowling, de o mantie. În mitologia germană (la piticii Alberich și Laurin) de o tichie fermecată. Dar deja în mitologia greacă zeii și duhurile umblau pe pământ nevăzuți de oameni. Umbra e personificată, zânele, elfii, nimfele, undinele abundă. La fel de numeroși sunt și prietenii nevăzuți, cu care copiii discută spre a-și lămuri nedumeririle. Acești prieteni pot fi reali (de la capătul lumii, din comunități digitale) sau imaginari, inspirați din cărți sau născociți, fiind martorii, confidenții și însoțitorii celor mereu supravegheați, „și se pot reîntoarce în viețile noastre sub forme mult mai profunde“. Între fantezie și realitate nu există delimitare evidentă. Nu sunt neapărat opuse. „Nu are importanță dacă un lucru e real sau nu“.

Chiar dacă invizibilitatea scoate adeseori la iveală episoade de decădere ale omului (furt, înșelătorie etc.), chiar dacă vizibilitatea socială nu poate fi ignorată (oricine vrea să fie văzut, luat în seamă. Îndrăgostiții se văd, se apreciază. Spunem: ne mai vedem, trăim ca să vedem și să fim văzuți), cei mai mulți dintre noi avem un spirit de contradicție care ne spune că aceste realități ar putea fi contrabalansate. Așa cum intrând în apă pierdem senzația de greutate, intrând parcă într-un alt tărâm, prin invizibilitate temerile, îngrijorările, așteptările se reformulează, se micșorează. Invizibilitatea, precum scufundarea în apă, produce o schimbare de echilibru, aduce înseninare, senzația de libertate: „te scoate din tine însuți“.

Despre partea de umbră (nevăzută) a existenței au cugetat mulți filozofi, de la Platon, care deosebea între suprafața exterioară a lucrurilor și abstractizarea lor, la Fichte, Schopenhauer, până în zilele noastre, când știința a demonstrat că mintea omului e făcută să uite și „somnul curăță creierul de reziduuri“. În tradiția celtică se consideră că pământul are „locuri subțiri“ unde corporalul și spiritualul se împletesc, unde lumea vizibilă trăiește laolaltă cu nevăzutele. Zăpada așezată pe suprafața unui lac înghețat, cerul acoperit sau doar o discuție neașteptată pot configura asemenea geografie a invizibilului. Akiko Busch conchide: „Aș merge atât de departe încât să spun că toți facem parte dintr-o echipă de scafandri tereștri, care stau pe linia fluxului, acolo unde valurile văzutului și nevăzutului se întâlnesc.“

Tot pe contrast, între realitate și mascarea ei, între adevăr și minciună, se întemeiază și cartea semnată de Aja Raden, autoare relativ tânără, care a studiat istoria și fizica la universitatea din Chicago, dar s-a afirmat și ca designer de bijuterii. Aja Raden face o incursiune mai degrabă jurnalistică în lumea înșelătoriilor moderne (mai ales din lumea americană), încercând să ne convingă de apropierea dintre adevăr și minciună, o graniță relativă pe al cărei teritoriu îngust ne petrecem cu toții viața. Relația dintre adevăr și minciună are însă o lungă istorie a investigării, atât în filozofie (de la Aristotel și alți antici, la Kant, Nietzsche și până la Derrida, care a scris o Istorie a minciunii, sau Karl Kraus, cu celebra sa carte despre Minciuna în literatură), cât și în ficțiune. Scriitorii s-au declarat îndeobște de acord cu acceptarea poveștii ca minciună, cea mai recentă formulare în acest sens fiind cea a laureatului Nobel Peter Handke: „Poezia are voie să mintă.“

Luându-și drept motto cuvintele lui Aldous Huxley („Realitatea nu încetează să existe doar pentru că este ignorată“), autoarea se concentrează asupra înșelătoriilor moderne, de la matrapazlâcurile piramidale cu false investiții, șarlataneriile cu „medicamente“ (celebrul „ulei de șarpe“ sau alifiile care vindecă orice) și își justifică demersul prin exemple istorice de impact (de ex. Michelangelo, care și-ar fi început cariera prin a imita la perfecție o statuie antică, vândută ca atare) sau prin citate ale unor celebrități (Mark Twain: „În necaz nu intri din cauza a ceea ce nu știi, ci din cauza a ce știi cu siguranță, dar care nu e deloc așa cum știi tu“; Salvator Dali: „Diferența dintre amintirile false și cele autentice este aceeași ca și în cazul bijuteriilor: întotdeauna cele false arată cel mai real și sunt cele mai strălucitoare.“).

Adevărul, afirmă autoarea, e de fapt „cea mai puternică și mai persuasivă înșelătorie din câte există. Prin adevăr vreau să spun mitul adevărului singular: ideea că realitatea e adevăr și că adevărul e concret, cognoscibil și incompatibil cu alte realități contradictorii“.

Adevărul ar fi, în această optică, prima, cea mai puternică și cea mai necesară minciună pe care am învățat s-o spunem iar răspândirea sa ține mai ales de încredere. Încrederea fiind „crucială în interacțiunea umană“. Alegem să credem în structuri deliberat create, asupra cărora toți am căzut de acord, „ca atunci când trebuie să te oprești la lumina roșie a semaforului și apoi să crezi că toți ceilalți vor alege să creadă și să acționeze la fel ca tine“.

Neavând acces decât la o „unică și prețioasă experiență a amintirii“, omul nu mai poate consulta apoi decât „o copie a unei copii a unei copii – toate mustind de erori de transcriere“. S-ar spune că toți am fi, dacă vrem sau nu, mincinoși. De fapt și Derrida își încheiase Istoria minciunii întrebându-se cum ar putea povesti asemenea istorie fără a minți el însuși.