Periodicul „Glasul patriei“ a apărut, începând din 1955, în Berlinul de Est și, după zece ani, activitatea propagandistică a continuat-o la București, până în 1972, când a predat ștafeta „Tribunei României“. Prin paginile acestei reviste s-a desfășurat o grosolană deformare a realității, totodată patetică și înfierătoare, în care „zugrăvirea“ actualității politice, economice și culturale a noii ere socialiste din țară se conjuga cu aceea existentă în străinătate. Actualitatea externă era legată de problemele emigrației românești și ale societății capitaliste în general, dar – cum este de la sine înțeles – numai în privința aspectelor ei negative (șomaj, greve, putreziciune, comploturi împotriva păcii ș.c.l.). Publicul-țintă al gazetei (care putea fi procurată prin intermediul generoaselor abonamente gratuite) îl forma emigrația noastră, așa încât difuzarea era aproape în totalitate direcționată în afara granițelor țării. Pernicioasele strategii persuasive erau îndreptate spre cititorii nehotărâți și aflați în impas existențial („șovăielnicii“, cum li se spunea și unor cetățeni din țară fără nivelul ideologic cerut), dintre care se aștepta să fie ademeniți cei mai mulți repatriați.
În foarte utila și instructiva carte Glasul patriei. Un cimitir al elefanților în comunism (Ed. Vremea, 2012), Ana Selejan ne familiarizează cu natura, fondul și conținutul scrisului publicistic din țara noastră într-o grea perioadă. Strategia acestei oficine a „Comitetului Român pentru Repatriere“ consta în „oglindirea“ unei realități paralele față de aceea descrisă în ziarele din țară și care nu trebuia să fie cunoscută de cititorii lor, în primul rând pentru că era cosmetizată de scriitorii interziși aparițiilor publicistice. Obiectivul respectivului comitet îl constituia ademenirea „fugarilor“ de a reveni în țară, făcându-se apel necondiționat la semnătura scriitorilor „cu probleme“: foști deținuți politici și foști emigranți cu interdicție de semnătură în presa din țară, cărora li se adăugau și câțiva reabilitați de marcă, foarte cunoscuți cititorilor de peste hotare din perioada interbelică (Tudor Arghezi, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Al. O. Teodoreanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu). Politica regimului era de a atrage de partea propagandei condeiele cele mai autorizate, întrucât trepădușii nu prea contau la lustruirea de sine a imaginii partinice, prin literatura de partid, oricât de mulți ar fi fost ei (și erau, slavă lui Lenin!). După cum, pentru presa culturală „oficială“, ideologii contau pe serviciile lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu și Camil Petrescu (cele mai mari nume ale genurilor literare majore), tot așa mizau ei, pentru „export“, pe semnătura interzisă în publicațiile din țară, a unor Ion Vinea, Nichifor Crainic și Radu Gyr.
Manipulatoare de conștiințe scriitoricești, de idei de-a gata și de iluzii curând risipite, gazeta „Glasul patriei“ (sau „goarnele inimii“, cum ar fi spus Dan Deșliu) avea două importante scopuri de atins: dezvăluirea dramei din pribegie a celor desțărați (intermedierea pentru soluționarea repatrierii asumându-și-o redacția) și demascarea tarelor „Occidentului putred“. Noua înfățișare a patriei era prezentată în chip edulcorat, drept spațiu al tradiționalei ospitalității românești și al bucuriei de a trăi în libertate – posibilă doar prin grija nețărmurită față de om a Partidului unic. Revista a inițiat un patetic dialog, concomitent cu stigmatizarea acelor români de peste hotare considerați a fi de rea-credință, iar această ofensivă se va concretiza sub forma unor campanii virulente împotriva lor. Nichifor Crainic (la a cărui contribuție mă voi referi, pe scurt, în rândurile următoare) denunță, de exemplu, „actul dement al lui Emil Cioran care declara că-i e rușine de-a fi român“ – p. 100).
După scrierea unor articole de autoculpabilizare și de aderare la politica stalinisto-dejistă, Crainic a avut un aport publicistic variat și eficient. Deși a fost parcimonios cu aparițiile poeticești, fostul mentor al revistei „Gândirea“, devenit la „Glasul patriei“ redactor-șef (!), a scris articole pline de umori contrastante, obeze în cuvinte puse când să îmbie, când să înjure, de la revoltă și sarcasm, la uimiri reportericești și lirism duios. Ana Selejan aduce în discuție, în mod justificat, sinceritatea celui care și-a oferit serviciile „Glasului patriei“ la numai câteva zile (!) după ieșirea din închisoare: „E sincer Nichifor Crainic aici și-n cele două-trei autoconfesiuni, când vibrează de bucurie în fața «chipului nou al Patriei, cum nu mi l-aș fi imaginat vreodată» […]? E adevărată trăirea intensă a lui Nichifor Crainic și «satisfacția vie ca lumina soarelui» în fața șesurilor fertile, a «noului peisaj rural», focalizat pe gospodăria colectivă, în fața peisajului industrializat și a celorlalte aspecte dezvăluite cu patos și participare, rareori rutinier, cu indiferență?/ Eu cred că da. Nichifor Crainic a mizat pe sinceritatea scrisului, pe discursul participativ […]. Credea în forța logosului publicistic, în puterea lui de convingere, comunicare și atragere“ (p. 118). Opinez și eu că Nichifor Crainic credea (deși nu în totalitate) în ceea ce scria la „Glasul patriei“ și că, înainte de toate, el nutrea convingerea că „socialismul a biruit definitiv la orașe și sate“ (sintagmă rostită de Dej cu prilejul finalizării cu succes a cooperativizării agriculturii, exact în zilele ieșirii din închisoare a autorului Șesurilor natale).
În discuție poate intra nu numai ceea ce înseamnă „reeducarea“ primită în temniță, ci și impactul psihologic pe care îl poate suferi un eliberat care, lipsind din viața cotidiană a țării timp de 15 ani, intră în contact cu noua realitate. Orice am spune, indiferent de costul plătit prin umilințele pe care a fost nevoit să le accepte în detenție, noul peisaj al „șes(t)urilor natale“, „prefacerile revoluționare de la orașe și sate“ erau evidente pentru cineva care nu era deloc acomodat în mod direct și treptat cu ele. Și nu trebuie să omitem faptul că un mare publicist interbelic precum Nichifor Crainic nu putea să-și recapete „libertatea“ fără să scrie, fără să fie (re)editat și apreciat – cu alte cuvinte, să fie reabilitat. Acestea erau, de fapt, sentimentele majorității scriitorilor ieșiți din închisoare, dar, desigur, așteptările le-au fost înșelate de perfida inițiativă lansată de regim (parțial au beneficiat de reabilitare Ion Vinea, Romulus Dianu și Șerban Cioculescu). Prin urmare, „a fost Nichifor Crainic, prin jurnalismul de la „Glasul patriei“, un duplicitar? A fost fals entuziasmul său în fața noilor peisaje ale țării, în fața noului vitalism ce părea să cuprindă lumea pe care o traversa ca reporter nesilit și nici dornic să scormonească dincolo de lustrul de suprafață? N-aș elimina sinceritatea (cu mica doză de fariseism – intrinsec – și de cosmetizare subînțeleasă) din exercițiul publicistic postbelic al lui Nichifor Crainic“ (p. 124).
Fără doza de fariseism, pe care eu pun mai mult accentul, nu s-ar putea explica intenția celui care a scris impresionantele pagini din Pribeag în țara mea de a fi prezent în „Glasul patriei“ cu articole de atitudine critică demascatoare împotriva legionarilor și a transfugilor. Elocventă este maniera în care a încercat Nichifor Crainic să-l convingă, prin intermediul unei scrisori deschise, pe prietenul său Pamfil Șeicaru, exilat la Madrid, să scrie „o broșură sau eventual o carte“ despre politica externă a lui Nicolae Ceaușescu – campion în devenire al păcii și frustrat nobelizant. Lăsăm la o parte faptul că acesta era, de altfel, și unul dintre obiectivele externe majore ale Securității: ademenirea unor scriitori marcanți ai exilului în a-l glorifica pe Ceaușescu peste hotare, făcută prin intermediul scriitorilor recrutați din rândurile prietenilor celor refugiați și considerați a avea putere de convingere asupra lor.
Răspunsul din epistola celuilalt mare ziarist interbelic Pamfil Șeicaru este cât se poate de ilustrativ, pentru că el dă seama nu numai despre reputația de care se bucura Nichifor Crainic în ochii foștilor prieteni, acum în exil, dar și de statutul și de îndeletnicirile scriitorilor și intelectualilor noștri expatriați. Iată câteva pasaje citate de Ana Selejan, din epistola restituită inițial în România literară, nr. 9/2012 (O epistolă necunoscută a lui Pamfil Șeicaru, de Nicolae Scurtu): „Dragă Crainic,/ Îți răspund că îmi este imposibil să întrerup lucrarea – Ping-pong diplomatique – […]. Eu nu vreau să scriu o carte de propagandă […]. Tu îmi scrii că «o cărticică sau o carte ar avea un mare ecou în țară și mi-ar deschide porțile ca să vin și ca să murim în țară de vreme ce altfel nu putem servi» […] dar nu văd cu ce m-ar ispiti porțile care mi s-ar deschide. Ca să pot muri în țară? […] Oricât aș duce-o de greu faptul că nimeni nu-mi ordonă ce și cum să scriu, mă face să accept adesea strâmtorări […]. Dar citindu-ți scrisoarea, cu toate că îți admir accentul de adâncă convingere ce stă la îndemnul tău, o convingere în care regăsesc ecourile naționalistului de totdeauna, fără să vreau mi-am pus câteva întrebări […]. Atunci dă-mi voie să te întreb de ce ție nu ți se îngăduie să publici în țara ta măcar o poezie, și din când în când numele tău apare în «Glasul patriei», publicație destinată exilului, fără circulație în țară […]. Deci pentru cititorul din țară tu ești mort, umbră necuvântătoare, ostracizat pentru cât va dura regimul, dat fiind că ai fost vrăjmaș al Rusiei sovietice […]. Deci Nichifore eu rămân în serviciul nației mele, punând în apărarea ei toată energia de care încă dispun și care te asigur că este aceeași de totdeauna“ (p. 125). De unde se vede că ping-pong-ul diplomatic încercat de regimul comunist prin intermediul lui Nichifor Crainic nu a reușit.
Prezentând cu minuțiozitate activitatea de aproape două decenii a periodicului (care s-a stins odată cu Nichifor Crainic, în urmă cu 50 de ani), Ana Selejan conturează cât se poate de clar și de profitabil pentru cei interesați dimensiunea „literară“ a oficinei „Comitetului Român pentru Repatriere“. De-a lungul cărții Glasul patriei. Un cimitir al elefanților în comunism, cercetătoarea este atentă la schimbările de paradigmă melodramatică și sentimentală, de registru retoric și de accent cu valoare contrastivă sesizate în cuprinsul colecției: comparația prezentului cu trecutul „de tristă amintire“; omagierea oamenilor „de bine“ cu vituperarea refugiaților și multe altele, dintre care m-a interesat aici doar contribuția lui Nichifor Crainic.