Am tresărit și eu, ca mulți alții, la brusca revenire în primplan
a unuia din cei mai odioși politicieni ai Statelor Unite:
Henry Kissinger. Nici nu știam că mai e în viață. Iată, însă,
că la 99 de ani, cel pe care Vladimir Tismăneanu îl descrie
drept „la vieille canaille“ reapare ca tras de un invizibil arc
și glăsuiește prin intermediul unui link video. Unde altundeva
decât la Davos? El cere, nici mai mult, nici mai puțin, țărilor occidentale să
pună presiune asupra președintelui ucrainean Zelenski pentru a ceda rușilor
o parte din teritoriul țării sale. O asemenea nemernicie e greu de imaginat
chiar și din partea unui personaj mânjit cu toate ordurile planetei, cum e
fostul secretar de stat de pe vremea lui Nixon și Ford. După cum se știe, el a
negociat încheierea (rușinoasă) a războiului cu Vietnamul și tot el a pavat
drumul spre politica cedărilor în fața Chinei. Nu și-a ascuns niciodată admirația
față de sovietici, iar cinismul lui e legendar.
Nu sunt chiar atât de naiv încât să cred c-ar fi vorba de o inițiativă
privată. Kissinger (rareori am văzut un nume mai potrivit pentru un politician:
pe filieră germană, el înseamnă „mlaștină“, iar pe filieră slavă „a produce
acid“; Urban Dictionary dă și un al treilea sens al cuvântului, dar nu-l reproduc)
e mult prea legat de cercurile de afaceri pentru a se trezi glăsuind fără să aibă
aprobarea – sau chiar îndemnul – unor magnați internaționali cărora interesele
Rusiei le sunt la fel de aproape de inimă ca propriile interese economice. Să
nu ne mirăm că, în aceste condiții, unitatea occidentală în fața tăvălugului
asasin al rușilor a ținut cam trei luni. E intervalul în care emoția populară și
indignarea oamenilor normali i-a
determinat pe politicieni să aibă reacții
ferme față de asasinatele lui Putin.
Treptat, tertipurile afaceriștilor au
fi surat admirabila solidaritate cu
ucrai nenii a lumii civilizate și demo –
cratice.
u nul din cele mai
stupefiante argu –
mente e cel potrivit
căruia procesul de
integrare a Rusiei
nu ar trebui să în –
ceteze. Întrebarea de bun-simț este:
în ce să se integreze Rusia? Civilizația
occidentală actuală, ca și formarea
NATO, s-au clădit tocmai în opoziție
cu Moscova. Dacă n-ar fi existat Uni –
unea Sovietică, n-ar fi existat nici
NATO. Oare prin câte orori trebuie
să mai treacă omenirea pentru a con –
stata incompatibilitatea de structură
a Rusiei cu valorile democrației?
Sălbăticia pusă în evidență de filmările
și mărturiile victimelor din Ucraina
nu sunt dictate de un comportament
de ultimă oră al rușilor. Atrocitățile
comise sunt o constantă a reprezentan –
ților politici și militari ai acestui popor
– așa cum planeta a putut să vadă și
în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial. Faptul că rușii s-au aflat
atunci de partea învingătorilor a
estompat, ducând în cele din urmă
la uitarea completă, barbariile comise
de ei atât în calitatea de „eliberatori“,
cât și în aceea de luptători de primă
linie împotriva fiarei naziste. Ca
întotdeauna în istorie, învingătorii
își impun voința și anihilează criticile
pentru ororile comise. În Ucraina,
unde rușii fac o demonstrație de
barbarie, ei și-au dat încă o dată măsura
cruzimii și a primitivismului.
Cu toate acestea, forțe politice
occidentale au o percepție cât se poate
de… nuanțată privind desfășurarea
războiului. În mod cert, Statele Unite
mizează pe transformarea conflictului într-un prilej de a diminua drastic
agresiunea rusească și, pe termen lung, descurajarea acesteia de a mai declanșa
războaie absurde, de genul celui din Ucraina. Altfel spus, americanii folosesc
împrejurările actuale pentru a recupera ceva din terenul pierdut în ultimele
decenii, când relațiile cu Moscova au constat într-o cedare continuă față de
cei care pierduseră lamentabil Războiul Rece.
Pe de altă parte, unele țări europene, dependente până la inconștiență
de materiile prime ale Rusiei, consideră că războiul trebuie să se încheie cu
orice preț. „Orice preț“ e un fel de a spune, pentru că niciun șef de stat european
nu a spus până acum că și Rusia ar trebui să plătească ceva – de pildă, renunțarea
la Crimeea. E oarecum de la sine înțeles că singurii care-ar urma să cedeze
din teritoriile lor sunt ucrainenii, iar unicul lucru în discuție vizează dimensiunea
cedării: adică dacă, pe lângă Crimeea, Luhansk și Donețk, Ucraina trebuie să
piardă și sudul țării. În ce-i privește pe occidentali, ei și-ar reumple conductele
cu petrol și gaz ieftin, iar galantarele magazinelor ar geme din nou de prețioasele
icre exportate de ruși.
Poziția (încă) fermă a Statelor Unite are o bătaie mai lungă. Ea nu se
referă doar la încercarea de a limita zona de război, ci și la slăbirea poziției
lui Putin și a clicii sale. Marea problemă e că, spre deosebire de alte țări foste
comuniste, în Rusia nu există nici măcar rudimente ale opoziției politice.
Până și în România s-a găsit, în 1989, un grupuscul de vechi comuniști interesați
să pună capăt regimului aberant al lui Ceaușescu. Ei proveneau din rândul
nedreptățiților de politica „rotirii cadrelor“, practicată asiduu de Ceaușescu.
Pierzându-și funcțiile și privilegiile, resentimentarii din categoria Brucan,
Bârlădeanu și Iliescu au profitat de contextul internațional favorabil pentru
a face pasul înainte și a se debarasa de satrapul și uzurpatorul care a „întinat
înaltele idealuri ale comunismului“.
Una din probleme e că la Moscova nu s-a prea auzit de „rotația cadrelor“.
Cei neconvenabili au fost fie lichidați fizic ori au dispărut în mod misterios.
Putin e înconjurat de aceeași echipă alături de care a ajuns la putere în urmă
cu peste două decenii. N-a existat nicio defecțiune majoră, nu s-au sesizat
fricțiuni și gelozii între cei care au comis grozăvii inimaginabile în diverse
teatre de război, dar s-au dovedit și de-o uluitoare abilitate în arta îmbogățirii
faraminoase (acest cuvânt, încă neintrat în dicționarele noastre, e de neevitat
într-o atare împrejurare: el se referă atât la o situație extraordinară, ieșită
din comun, uimitoare ori grandioasă, cât și la denumirea în latina populară
a fiarei sălbatice, feramen). Prin urmare, nimeni nu-l va trăda pe Putin, deoarece
ar însemna nu doar ruina instantanee, ci și moartea celui împricinat.
Politica americană are și o altă țintă. Prin fermitatea cu care s-a opus
invaziei Ucrainei, Washingtonul trimite un semnal spre China, arătând cu
limpezime că nu va sta cu mâinile încrucișate în caz că aceasta va opta pentru
o politică agresivă similară celei a Moscovei. Americanii par să se fi resemnat
cumva cu crescânda forță economică a Chinei, dar nu sunt dispuși să tolereze
și perspectiva superiorității militare. Asta în caz că voci precum cea a lui
Kissinger nu vor acapara discursul public, iar la conducerea Statelor Unite
nu va ajunge un nou Barack Obama, politicianul catastrofal care a șubrezit
poziția țării sale în lume mai mult decât
ar fi făcut-o pierderea unui război
mondial. Dându-și, în fine, seama de
multiplele primejdii care o pândesc,
America pare decisă – în epoca post-
Trump – să îmbrățișeze o bună parte
din ideile fostului președinte, pe care
le-au batjocorit în perioada turbulen –
tului său mandat.
Într-o carte din 2001, The Trial of
Henry Kissinger / Procesul lui Henry
Kissinger, regretatul eseist și polemist
Christopher Hitchens face o analiză
necruțătoare a activității celui pe care
îl găsește vinovat de o serie de fără –
delegi: „crime de război, crime împo –
triva umanității, încălcarea legilor și a
tratatelor și legilor internaționale, in –
clusiv prin conspirații în vederea comiterii
de asasinate, răpiri și torturi“. Kissinger
e învinuit și pentru că i-a trădat pe
kurzii irakieni, pe care, inițial, prin
1974-1975, i-a încurajat să se revolte
împotriva lui Saddam Hussein, iar
apoi i-a abandonat și a permis să
fie măcelăriți. Tot Kissinger e vinovat,
în opinia lui Hitchens, pentru pacti –
zarea cu politica de apartheid din
Africa de Sud și pentru destabilizarea
Angolei, soldată cu un număr imens
de morți.
î n calitate de conducător, la
începutul anilor 1980, al
Comisiei Prezidențiale pri –
vitoare la America Centra –
lă, Kissinger a exonerat
așa-numitele „echipe ale
morții“ care au făcut prăpăd în țările
din zona Caraibelor. El a uzat de ace –
leași metode, indiferent despre ce parte
a globului era vorba. Cu o excepție:
Uniunea Sovietică. Când venea vorba
de ruși, cel care nu avea nicio reținere
să orchestreze și să ordone crime în
masă devenea un mielușel. E fai moasă
intervenția lui pe lângă președintele
Ford, pe care l-a sfătuit să nu-l pri –
mească pe Alexandr Soljenițîn, a cărui
carte de succes planetar, Arhipelagul Gulag, reprezintă unul dintre cele mai
necruțătoare denunțuri ale crimelor comuniste. Culmea e că în timp ce le
făcea ochi dulci sovieticilor, Kissinger reușise să-și creeze și imaginea de
„anticomunist pur și dur“.
Într-un tablou sinoptic al mârșăviilor comise de Kissinger în diversele
sale poziții oficiale, Hitchens le include pe cele mai importante: „1. Uciderea
deliberată, în masă, a populației civile din Indochina. 2. Amestecul deliberat,
secret, în crimele în masă, și ulterior în asasinate, din Bangladesh. 3. Coruperea
și implicarea personală în asasinarea unui funcționar constituțional de rang
înalt al regimului democratic din Chile – țară cu care Statele Unite nu era în
război. 4. Implicarea personală într-un plan de asasinare a șefului unui stat
democratic, Cipru. 5. Incitarea și complicitatea la genocidul din Timorul de
Est. 6. Implicarea personală într-un plan de a răpi și asasina un jurnalist din
Washington, D.C.“
Sinistra listă de mai sus e completată cu acțiuni la fel de abominabile,
dar pe care Kissinger a știut să le ascundă în numele așa-numitului Realpolitik.
Deși mulți din complicii săi au ajuns în boxa acuzaților sau chiar în pușcării,
lui Kissinger nu i s-a clintit niciun fir de păr din cap. O stranie impunitate
l-a însoțit de-a lungul îndelungatei sale cariere în zonele cele mai tulburi și
primejdioase ale confruntărilor politice internaționale. De fiecare dată, între
interesele lui și cele ale Moscovei a existat o stranie coincidență. Să ne mai
mirăm că și astăzi, în prag de centenar, vocea lui în favoarea Rusiei se aude,
pe cât de strident, pe atât de autoritar la Davos?